Aniversări clujene „Sunt om ca voi, dar om încuvântat”

Acest autoportret este mai aproape de adevăr decât orice portret pe care i l-ar fi putut face cineva aceluia care a fost Bartolomeu Valeriu Anania, înalt prelat, teolog, scriitor de talent și, mai presus de toate acestea sau, mai de grabă, însumând toate acestea la modul superior, Om în sensul plenar al cuvântului. Al cuvântului Om, „a cărui rostire este, într’adevăr, un act religios de vreme ce numeşte o minune”, cum îl definea, cu deplină știință a ceea ce aceasta vrea să însemne, Mitropolitul Bartolomeu. Întâlnindu-se peste milenii cu sofocliana replică „Minuni mai mari ca omul nu-s”, dar adăugându-i acesteia, din perspectiva creștinismului bimilenar, dimensiunea esențială care-l leagă pe om de transcendență, scânteia logosului care locuiește cuvântul, cel prin care toate s-au făcut, și care i-a fost dăruit omului de Creator, pentru a se întemeia și a se rosti ca minune a Facerii.

Omul, ca expresie existențială a sâmburelui transcendent cu care a fost îndumnezeită țărâna. Omul, purtător al sensului transcendent cu care suntem investiţi, al valorilor ontologice pe care le păstrăm în adâncul sufletului. Însă pe care le restituim lumii doar dacă avem şi darul şi harul de a ne scălda fiinţa în lumina logosului. Dacă ne-a fost hărăzită încuvântarea, acest substantiv atât de sugestiv şi de plin de sens creat de poetul Valeriu Anania, pe numele său de scriitor : « Sunt om ca voi, dar om încuvântat ». Sunt în lăuntrul cuvântului, acolo unde străluceşte focul sacru, pe care vi-l dezvălui şi vi-l restitui vouă, semenilor mei, nu ca furt prometeic, ci ca dar al dumnezeirii. Fiindcă eu, poetul, « puterile cuvântului le ştiu ». Puterile cuvântului: puterea transcendentă a Logosului, Verbul făcător de lume dar şi puterea cuvântului omenesc în împărăteasca lui haină poetică. Puterea irenică a cuvântului care poartă în el rugăciunea inimii şi, prin expresivitatea metaforei, deschide poarta către lumina înţelegerii adevărurilor liturgice.

Despre cuvintele care vin din infinitatea „tăcerii” dintâi, vorbește teologul și poetul Bartolomeu Anania, din necuprinsul tăcerii vorbitoare, din universul nesfârşit şi niciodată perceput pe de-a-ntregul în care ele se zămislesc din Cuvânt, pentru a zămisli la rândul lor, pentru a participa la necontenita facere a lumii: „ Puterile cuvântului le ştiu/ şi nu de-acum şi nici de prin aproape/ ce de pe când mi se purtau pe ape/ în oglindirea cerului sălciu,…Rostesc, şi totul se preface-n rost;/ ologul zburdă, ciungul vă mângâie,/ vă-mbrăţişează cel bolanv de râie,/ lunatecul surâde-n adăpost,/ aude surdul, orbul vede, sfinte/ vi-s târfele cetăţii prin ce spun/ se-ntoarnă osândiţii din surghiun/ cuvântul meu răzbate şi-n morminte…sunt om ca voi, dar om încuvântat./ Miracolul e fapta mea cea bună. / De-acum nicio durere n-o să spună/ că mi-a cerut un leac şi nu i-am dat.”

Puterile cuvântului au fost acelea pe care s-a clădit întreaga viețuire – existență și creație – a acestui om și poet, căci Om și Poet a rămas Bartolomeu Valeriu Anania în toate ipostazele „biografiei sale de scriitor american”, cum pe drept cuvînt afirma Mircea Ghițulescu, cel mai avizat critic al dramaturgiei românești. Om, în rectitudinea vieții sale și în înțelegerea vieții semenilor săi, om înveșmântat în cuvânt, Poet, în opera sa literară, în slujirea sacerdotală și propovăduirea doctrinei creștine, în strălucita traducere a Bibliei, act în care arta sa poetică ridică textul la înălțimea adevărurilor liturgice și la expresivitatea versului shakesperian. Iată cum sună sub mîna lui Bartolomeu Valeriu Anania începutul Cărții lui Iov : „Să piară ziua-aceea în care m-am născut / și noaptea care zis: Un prunc se zămisli! / Desiș de’ntunecime să fie ziua-aceea;/ de sus, din ceruri, Domnul să n-o mai ia în seamă,/ de sus, din cer, lumina pe ea să nu mai cadă!/ Din beznă umbra morții s’o țină strâns în gheare/ și negura’ndesată să vină peste ea!”

E aici acea posesie deplină a expresivității poetice pe care o întâlnim și în predicile exemplare ale păstorului dăruit, ale luminătorului, desluşitor al cuvântului sfânt şi propovăduitor inspirat al adevărurilor biblice. Arta unui discurs de o claritate atică în înţelesurile sale luminate de un limbaj accesibil tuturor dar de o înaltă frumuseţe expresivă. Golit de orice ariditate canonică, plastic, adus la înţelegerea spirituală şi lingvistică a contemporaneităţii fără să piardă ceva din farmecul povestirii biblice: „ În acest timp, femeile mironosiţe veniseră la mormânt, îl văzuseră gol, aflaseră de la înger că Iisus a înviat şi se duseseră în fugă spre cetatea Erusalimului să le dea de veste apostolilor. Domnul le-a ieşit înainte pe cale şi le-a salutat prin cuvântul: „Bucuraţi-vă!”. Nu încape îndoială că salutarea a fost însoţită de ridicarea şi deschiderea braţelor, mâinile acelea pe care femeile le văzuseră pironite pe cruce şi pe care acum, purtându-şi încă rănile, se adiau în limpezimea dimineţii. Era ca şi cum o pasărea şi-ar fi strâns aripile’n cuib odată cu amurgul, pentru ca să le deschdă iarăşi în văzduhul zorilor.”

O cum se căftănește, ca să folosesc expresia lui Sadoveanu, cuvântul în predicile sale! Cum se ridică înțelesurile în fluturarea aceea de aripi către transcendență! Mitropolitul Bartolomeu este capătul unei triade care așează în stâlparea limbajului liturgic poezia biblică, metafora paremiologică, parabola pilduitoare, cuvîntul de învățătură în răsfățul și poetica înțelesurilor sale, triadă în al cărui început se află rostirea lui Dosoftei, trecând prin Antim Ivireanu ca să ajungă la Înțeleptul de la Nicula.

Înțelept pentru care Cuvântul descinde din marea Tăcere de dinainte de Facere, acolo unde Logosul se află în infinitatea posibilelor sale și, dimpreună cu el, întrega lume care va să fie. Conștiința aceasta i-a permis să dea cea mai profundă definiție a poetului, om încuvântat, pe care niciunul dintre marii lirici ai lumii n-a aflat-o. Poetul, trecut prin „lămurirea” (în sensul vechi al cuvântului) credinței, care cunoştea, cu adevărat, puterile expresive ale cuvântului şi, mai ales, ale cuvântului poetic. Și deopotrivă rolul și rostul poetului. Iată o triadă lămuritoare, desprinsă dintr-un interviu pe care mi l-a acordat, în 2008:

• „ Cuvintele au suflet, iar cu ele ar trebui să ne purtăm aşa cum îngerii se poartă cu Maica Domnului.”

Căci sunt cuvintele care ne aduc sau ne duc spre adevărul şi salvarea fiinţei

• „ Aşa cum o minune nu se cere explicată, ci crezută, tot astfel o metaforă nu se cere pusă în eprubetă ci, pur şi simplu degustată.

• „Poetul e răul necesar al unei culturi. Ceaiul de genţiană se soarbe cu scumpătate, dar vindecă”

Poet, și poet dăruit a rămas și în opera teatrală, remarcabilă, înnoind limbajul, dinamica și construcția dramatică a teatrului în versuri. Valorificând zona marilor mituri, atât de bogată în interferenţe cu sacrul. Este o dramaturgie a arheilor, a paradigmelor esenţiale. O dramaturgie care aduce cu sine, estetica umbrei – „arta ca umbră furată a vieţii” cum zice Mircea Ghiţulescu. Așa se face că scriitorul Valeriu Anania ne-a dat cea mai profundă întrupare scenică a mitului Meșterului Manole –mit al creaţiei ca jertfă de sine, jertfă a fiinţei noastre care e umbra noastră. Fiindcă „ umbra e singura parte consistentă a fiinţei umane, supravieţuitoare, oarecum echivalentă cu sufletul, are un contur, o amprentă individualizantă ”, afirma Mitropolitul Bartolomeu în același interviu.

Poet și Om. Trecând prin încercările vieții, care n-au fost puține, dure, dramatice, prin sufeințele închsorilor, cu demnitatea celui zidit în credința, destinul și limba neamului său. Fără a deroga de la valorile pe care se sprijină ființa spirituală a neamului, pe care le-a apărat cu îndârjirea care i-a adus supranumele de „Leul Ardealului”. Lucid în judecarea integrării noastre in noua arhitectură europeană şi a aroganţei vest-europene în sublimitatea valorilor ei ! Deloc dispus să primească derapajele morale ale lumii occidentale secularizate drept costuri ale promisei bunăstări existenţiale. Exprimate tranșant precum în conferinţele « Corupţia spirituală » ( 1997) şi “România şi Europa” ( 1998). Ctitor nu doar de sărbători ale limbii, ci și de lăcașuri sfinte, de biserici și mînăstiri, întemeietor al Arhidiocezei Clujului, Maramureșului și Sălajului.

Mitropolitul Bartolomeu ar fi putut spune, cu îndreptățire, despre viața sa precum Iov „Că trupul l-a durut și sufletul i-a plâns. ” Din această experiență de suferință și adâncă umanitate a izvorât opera sa literară și s-a înfăptuit lucrarea de înalt păstor ortodox. Înalt prelat pentru care doctrina și cugetarea teologică au avut totdeauna sens doar din perspectiva conectării omului în întreaga sa umanitate la înțelesurile ființării lui ca purtător de logos. „Trăim ce-nțelegem!”, e ultima replică a piesei sale Meșterul Manole, și, cu adevărat, existența noastră nu e nimic altceva decât rodul felului în care ne raportăm și înțelegem ce datorăm Creatorului, nouă înșine și lumii pe care ne-a dăruit-o! Omul e o minunea atâta timp cât își asumă misterul lacrimii de lumină în care a venit învelit pe lume, atâta timp cât participă la actul de liturgisire a universului.

La centenarul nașterii sale și la un deceniu de la plecarea la cele veșnice, să n-il reamintim, purtând în inimă un gând al său: „O lacrimă vărsată la căpătâiul unui mort poart’ntr’însa lumina învierii.

Horia Bădescu