Amir: Bodyguard internaţional – să ai ochi şi în spate

-Cînd aveam 19 ani, am intrat într-un program de pregătire de paracomando, a fost un training foarte sever. Cînd am terminat am ajuns în Turcia, de acolo am plecat în Belgia şi Olanda. Aşa am început cariera mea de bodyguard internaţional. Asta înseamnă să lucrezi la o companie internaţională şi, în funcţie de vîrsta şi experienţa pe care o ai ei te trimit în diverse ţări cu misiunea de a asigura protecţia unor vedete, sportivi, politicieni sau alţi oameni bogaţi. Cînd aceştia au întîlniri, participă la conferinţe, concerte, călătoresc în străinătate, tu trebuie să-i însoţeşti.

– Înşiră-mi cîteva persoane importante pe care le-ai apărat…

– Dacă îmi permiţi, nu aş menţiona nume, asta ţine de viaţa lor privată. Doar atît pot să spun: cu cît lucrezi pe lîngă oameni mai importanţi, cu atît e mai bine pentru cariera ta. Am fost angajatul multor jucători de fotbal celebri, printre care unul român.

– Să fii bodyguard înseamnă că tot timpul îţi rişti viaţa?

– Da, viaţa ta poate fi într-adevăr în pericol, dar asta nu înseamnă că în fiecare zi sari în faţa gloanţelor. Ceea ce evident se poate întîmpla, dar dacă lucrezi într-o echipă bună, unde totul e bine organizat şi comunicarea între membrii echipei e bună, acest lucru nu se va întîmpla. Nu trebuie să ne închipuim că bodyguardul e neapărat o persoană cu ochelari fumurii şi cu costum negru. E ceva de genul, dar e mai mult de atît. Cînd lucrezi într-o echipă de profesionişti, se poate întîmpla să nici nu-ţi vezi colegii, pentru că ei se pierd în mulţime. Observă tot şi raportează permanent.

– Se cîştigă mult din asta?

– Salariul e foarte bun, mai ales dacă lucrezi la o companie internaţională. Evident, asta depinde de politica firmei, sînt firme care te îmbracă pe gratis, deci poţi cîştiga de fapt mult mai mult decît salariul propriu-zis. Dar există şi un dezavantaj dacă practici această meserie în mod profesionist, şi anume faptul că nu poţi să lucrezi ca bodyguard decît maximum şapte ani, după aceea eşti terminat atît fizic, cît şi mental.

– Au fost momente cînd chiar ţi-ai pus viaţa în pericol?

– Cum ţi-am spus, un bodyguard poate fi în pericol tot timpul, căci nu ştii ce se va întîmpla în următoarea secundă. Orice se poate ivi, lucruri pe care nu le poţi prevedea: scene de gelozie, jocuri politice, agresivitate, orice, şi eşti expus pericolului, dar cel mai important lucru este să acţionezi într-un moment critic foarte repede şi să iei decizia corectă. Dacă nu eşti capabil de aceste două lucruri, poţi să-ţi pierzi slujba, vei avea o reputaţie foarte proastă şi poţi compromite chiar şi firma la care lucrezi.

– Eşti respectat ca bodyguard? Cei care te angajează se poartă frumos cu tine?

– Într-adevăr, după cîţiva ani de muncă te poţi simţi în pielea ta ca un cîine. Toată ziua să alergi după un om, să mergi încolo şi încoace. Te respectă, dar cînd lucrezi lîngă oameni bogaţi, cîteodată după un party se îmbată sau folosesc droguri, şi în cazurile astea sînt greu de controlat, refuză să te asculte şi tu trebuie să încerci să-i îndrepţi către calea cea bună, ceea ce nu e chiar aşa de simplu de făcut, căci alcoolul sau drogul lucrează în ei. Dar, potrivit regulilor, ei trebuie să te asculte, altfel nu funcţionează treaba.

– Care categorie e mai greu de apărat: politicienii, sportivii, actorii sau vedetele?

– Poate fi dificil de apărat oricare dintre aceste categorii, pentru că nu ştii niciodată ce se poate ivi. În jurul politicienilor planează pericolul terorismului. Un grup îi îndrăgeşte, alt grup îi urăşte. Cu sportivii e altă problemă: majoritatea sînt foarte bogaţi, au maşini luxoase, viaţă mondenă, sînt înconjuraţi de invidioşi, sînt urmăriţi de mafie, o grămadă de oameni periculoşi stau cu ochii pe ei. Din cauza asta au nevoie de protecţie mărită. Iar vedetele se expun în public, dau concerte la care participă cîteodată 30 de mii de oameni, nu poţi şti niciodată cum reacţionează aceştia, ce aduc cu ei la concerte. În general lucrăm în echipă de cîte nouă oameni pentru protecţia unui star, dar nouă oameni nu pot fi întotdeauna la înălţime într-o aglomeraţie de 20-30 de mii de persoane. În cazurile acestea ne ajută oamenii de pază şi protecţie, ei îi controlează pe cei care intră la concert, să nu aducă cu ei arme albe sau lucruri interzise.

– Ce înseamnă că unii colegi rămîn ascunşi în timpul misiunii?

– Asta se întîmplă mai ales la dineurile politicienilor. Unii colegi pot lucra de exemplu ca bucătari sau ajutor de bucătari ori chelneri. Evident, aceşti colegi trebuie să aibă cît de cît experienţă în a lucra în bucătărie. Ei supraveghează pregătirea mesei, ca mîncarea să fie în regulă, să nu fie cumva otrăvită.

– Toţi bodyguarzii au microfoane în urechi?

– Asta depinde de caz, dacă nu lucrezi sub acoperire, atunci ai microfon în ureche, dar dacă oamenii n-au voie să ştie că tu eşti om de protecţie, evident că nu poţi avea microfon la vedere, acesta trebuie să fie ascuns în altă parte, sînt alte modalităţi.

– În ce erai mascat cînd lucrai sub acoperire?

– De cele mai multe ori am lucrat împreună cu airmarshalii din avion, aceştia sînt oameni îmbrăcaţi în civil care asigură securitatea. Stau printre pasageri şi supraveghează să nu se întîmple incidente, agresiuni, sînt amestecaţi în mulţime. Şi tu lucrezi pe lîngă ei. Stai în avion ca un simplu pasager, dar ai dreptul la port de armă. Aceste arme sînt cu gloanţe de cauciuc. Dar poţi fi şi altceva, garson, şofer de taxi, asta depinde de compoziţia grupului şi de ceea ce trebuie făcut de fapt.

– Ai făcut uz de armă vreodată?

– Adică dacă am fost nevoit să trag în cineva? Îmi e greu să răspund la această întrebare. Asta se poate întîmpla oricărui bodyguard, dar cînd şi în ce situaţie am fost nevoit să trag nu pot să dezvălui, e secret profesional.

– Ai fost rănit vreodată?

– Oh, da, cel mai neplăcut a fost cînd mi s-au rupt nişte coaste. De două ori mi s-a întîmplat asta şi coastele se vindecă foarte lent. Ai mult de suferit, mai ales în prima săptămînă cînd nu poţi tuşi sau strănuta fără să nu simţi durere. Primul accident a fost la o încăierare cînd a zburat un scaun în pieptul meu.

– Oamenii occidentali bogaţi au încredere în bodyguarzii asiatici?

– Trebuie să aibă, fără încredere treaba nu merge. Semnează un contract cu o companie internaţională şi compania decide cine va asigura protecţia.

– Cum e viaţa unui bodyguard internaţional? Bănuiesc că nu e ca cea a unui simplu cetăţean…

– Nu, e o muncă foarte stresantă. Din exterior pare grozav, ce meserie super, ce simplă. Unii se gîndesc ce mult cîştigăm şi pentru asta nu facem mai nimic. Dar asta nu e adevărat. Tot timpul eşti sub o presiune fizică şi psihică. Sau se întîmplă să fii într-o staţiune minunată cu clientul tău bogat, toată lumea te invidiază şi nu ştiu că tu poate tocmai suferi. Odată călătoreşti într-o ţară rece, odată într-o ţară tropicală, stai în picioare ore în şir, poate te doare spatele, poate genunchii. Te poate apuca o durere de cap, şi n-ai ce face, trebuie să suporţi şi să înveţi să trăieşti cu durerea. Pe lîngă asta, trebuie să fii pe fază, să iei decizii corecte şi să fii cu ochii deschişi, cum s-ar zice să ai ochi şi la spate. Este stabilit după cîte ore de muncă trebuie să te odihneşti. Se întîmplă ca după doar şase ore de muncă să trebuiască să dormi, dar pentru că în astea şase ore te-ai concentrat foarte tare, corpul tău e obosit şi creierul nu te lasă să adormi. Şi e interzis cu desăvîrşire să iei somnifere, pentru că somniferele pot influenţa funcţionarea musculaturii şi nu mai poţi continua munca asta.

– Povesteşte-mi o întîmplare deosebită…

– Oh, am păţit multe în decursul carierei. Cel mai dramatic moment a fost cînd mi-au aruncat în faţă o felie de tort. Cea mai frumoasă parte a acestei meserii este că faci multe călătorii, ajungi să cunoşti multe ţări, multe culturi. În timpul liberi poţi vizita locuri interesante. Datorită acestei meserii am fost în 44 de ţări.

– Care ţară ţi-a plăcut cel mai mult?

– România (rîde). Da, România este una dintre ţările care mi-au plăcut cel mai mult. De asta am şi hotărît să urmez aici medicina. De asta sînt aici acum.

– Ai făcut şi bodybuilding. Ai participat la concursuri. Ţi se cerea aceasta, ca să poţi fi bodyguard?

– Nu, bodybuilding am făcut doar din hobby şi am făcut asta în mod clasic. Am fost membru al Federaţiei Belgiene Internaţionale de Bodybuilding, am participat la multe concursuri. Bodybuildingul clasic înseamnă să-ţi dezvolţi muşchii în mod natural. Aceasta nu presupune o masă musculară prea mare, mai importantă e simetria în ceea ce priveşte structura muşchiilor. Şi aceasta înseamnă fără droguri, sînt total împotriva steroizilor. Ceea ce am făcut eu presupune antrenament zilnic, în mod intensiv şi foarte serios. Înainte de competiţii trebuie consumate multe proteine şi puţini carbohidraţi. Trebuie avut grijă ce bagi în stomac.

– Ai spus că ai început să studiezi medicina în Belize.

– Cum am mai spus, m-am gîndit că meseria de bodyguard o poţi practica maxim 7 ani. De aceea m-am hotărît să pun deoparte nişte bani şi să încerc să fac medicina. Noi, ca bodyguarzi, am învăţat tehnici de resuscitare, pe mine asta mă interesa în mod deosebit, şi am fost chiar bun la capitolul acesta. În timpul meu liber mai răsfoiam cărţi de medicină. Am aşteptat numai momentul potrivit ca să am banii necesari să încep să studiez. Şi de ce prefer România? Pentru că vorbesc puţin româneşte, am vizitat-o des pe sora mea aici, româna o găseam o limbă dulce şi eram capabil să o învăţ repede. Dar prima dată am mers în Statele Unite şi am început cursurile de premedicină la universitatea Roswell din New Mexico. Dar a fost destul de costisitor. Am studiat acolo cîtva timp, după care am hotărît să continui în Belize. Belize este o ţară mică în America Centrală, între Mexic şi Guatemala. E un paradis turistic. Dar, din păcate, e săracă şi educaţia universitară nu e foarte dezvoltată. Din cauza aceasta am hotărît că voi continua în România. Aici la Cluj aş dori să-mi termin studiile.

Amir, care nu are acordul companiei să-şi dezvăluie numele complet, a demisionat în 2009 şi atunci a început în Statele Unite pregătirea premedicală.

Edith BODIZS