Amintiri despre Mitropolitul Bartolomeu Valeriu Anania

Mitropolitul Bartolomeu Valeriu Anania a fost omul și arhiereul providențial pentru Ardeal și un dar al Cerului pentru întreg Neamul Românesc. Am avut șansa, poate nemeritată, de a-i fi colaborator apropiat vreme de peste un deceniu, în cea mai prolifică perioadă a vieții și a afirmării sale.

De Părintele Bartolomeu am auzit în vremea când eram elev la liceu și am aflat că este un mare scriitor, poet și dramaturg, unul dintre cei mai erudiți oameni ai Bisericii noastre. În anii de Seminar l-am cunoscut la Cluj-Napoca, atunci când venise la punerea în scenă a unei piese de teatru pe care o alcătuise în anii comunismului. Purta o pălărie, costum și vestă preoțească și, preț de câteva minute, a așteptat pe cineva, singur, în curtea Seminarului Teologic. Prima dată l-am auzit predicând în anul 1992, în Catedrala din Oradea, dându-mi seama de potențialul și talentul său oratoric.

În anul 1993, la 7 februarie, am avut bucuria de a participa și a cânta în corul studenților teologi, la hirotonia întru arhiereu și întronizarea sa ca arhiepiscop al Vadului, Feleacului și Clujului. Prima întâlnire directă și discuție cu Înaltpreasfinția Sa a avut loc în anul 1994, în 15 august, la hramul Mănăstirii Nicula. La Sfânta Liturghie arhierească, la sugestia părinților arhidiaconi Gavril Vârva și Vasile Nemeș, am interpretat „Doamne miluiește”, pe psaltică întreit și „Iubi-te-voi Doamne”.

Părintele Bartolomeu m-a întrebat cum mă cheamă și m-a invitat, pentru a doua zi, la cabinetul său. În 16 august, profund emoționat, am intrat în cabinetul său și m-am prezentat. M-a întrebat dacă sunt căsătorit și i-am răspuns că nu. A căutat un calendar agendă, l-a deschis și a privit în el, apoi mi-a zis: „Ai timp suficient până în 14 noiembrie să te însori. După ce te căsătorești, să te prezinți la mine. Te fac diacon al meu și te numesc la Catedrală”. Nemaiștiind ce să răspund, am îngânat un fel de salut respectuos, i-am sărutat mâna și am ieșit.

Părintele Bartolomeu avea o prezență impunătoare și în fața lui te făceai mic de tot. Te privea fix, printre niște sprâncene mari, și te intimidai, încât aveai impresia că nu mai știai nici cuvintele pe care ți le-ai pregătit dinainte. Abia mai târziu, după ce am ajuns să-l cunosc bine, am realizat că în spatele acelei figuri de granit se află un om extrem de sensibil, timid chiar.

După căsătorie, a urmat hirotonia întru diacon pentru Catedrala Arhiepiscopală, la 6 noiembrie 1994, prin punerea mâinilor sale. De la această dată am început colaborarea cu Părintele arhiepiscop Bartolomeu. Până la 30 august 1995 am avut misiunea de a pregăti și aranja biblioteca fostului arhiepiscop Teofil Herineanu, sub directa coordonare a Părintelui Bartolomeu. De la 1 septembrie 1995 am fost numit secretar de cabinet al Părintelui arhiepiscop. A fost perioada cea mai frumoasă trăită alături de Părintele Bartolomeu, când am avut ocazia de a petrece foarte mult timp împreună cu dânsul și de a-l cunoaște îndeaproape. Relația de subaltern-șef s-a transformat acum în relația de nepot-bunic, fiind mai în vârstă decât mine cu exact 50 de ani. L-am iubit cu adevărat, deși nu i-am spus acest lucru niciodată și am simțit același sentiment și din partea sa. Spunea adeseori că un părinte își sărută copiii și nepoții pe creștet, atunci când dorm. În perioada deplasărilor oficiale și chiar neoficiale, l-am însoțit permanent. Nu discutam probleme de serviciu în timpul deplasărilor. Îmi povestea întâmplări din viața și din experiența sa. În anul în care au apărut Memoriile sale, eu deja auzisem multe întâmplări relatate direct de către autor. Îl însoțeam la București, la ședințele Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române. De fiecare dată rânduia să slujesc la Sfintele Liturghii săvârșite în sobor de arhierei. Am avut ocazia să slujesc cu toți ierarhii români și cu Întâistătătorii Bisericilor Ortodoxe Autocefale: patriarhii Teoctist și Daniel ai României, Partenie al Alexandriei Egiptului, Ilie al Georgiei, Pavel al Serbiei sau Anastasie al Albaniei, Sava al Poloniei, Hristofor al Cehiei și Slovaciei.

L-am însoțit pe Părintele arhiepiscop Bartolomeu la Guvernul României, la diferite ministere, ambasade sau în vizite oficiale în Germania, Ungaria, Slovacia și Polonia. Am cunoscut, datorită Înaltpreasfinției Sale, mulți oameni importanți, români și străini. L-am însoțit la o ședință a Uniunii Scriitorilor din România, unde am aflat cum a murit, de fapt, fiul marelui poet George Coșbuc.

M-a încurajat să studiez Istoria Bisericii Ortodoxe Române și mi-a predat unele manuscrise istorice, pe care mai apoi le-am publicat. Am stat la masă cu Regele Mihai și familia regală. Am fost de față, în anul 2000, când lideri români foarte importanți îl rugau să accepte să candideze la Președinția României. Am fost alături de Părintele Bartolomeu la diferite emisiuni televizate și interviuri. Fiind văzut permanent în preajma Părintelui arhiepiscop Bartolomeu și aflând că, în tinerețe, am practicat artele marțiale, unii ziariști au scris, din criză de subiecte, că sunt bodyguard-ul său. Am călătorit cu trenul și cu autoturismul, însoțindu-l pe la mănăstiri sau mari duhovnici. La întâlnirea cu Părintele Cleopa Ilie de la Mănăstirea Sihăstria, Părintele arhiepiscop i-a făcut metanie mare. Se spovedea la duhovnicul său, Părintele Arsenie Papacioc de la Mănăstirea Techirghiol. Am mers alături de dânsul la Părinții duhovnici Teofil Părăianu, Sofian Boghiu, Constantin Galeriu ș.a. Dar, cel mai mult, l-am însoțit în rugăciune la foarte multe Liturghii arhierești, sfințiri de biserici, hirotonii, sfeștanii, cununii, înmormântări, parastase. L-am asistat permanent la slujirea liturgică și i-am ascultat, pe viu, cuvintele de învățătură. L-am văzut vesel, trist, bucuros, supărat, tulburat sau iradiind de fericire. L-am cunoscut atât ca om, cât și ca slujitor al lui Hristos. Am văzut lucrările și minunile lui Dumnezeu săvârșite prin mâinile sale. Am învățat enorm de la acest om al lui Dumnezeu și am fost format de el. Recunosc că îi datorez formarea mea ca om și slujitor.

În anul 1998 am fost numit secretar eparhial al Arhiepiscopiei Clujului. Chiar dacă nu am mai fost permanent cu dânsul, îl întâlneam zilnic la ora 10:00, când îi prezentam corespondența și revista presei. Aveam aprobarea de a deschide orice corespondență oficială, chiar și cea personală a arhiepiscopului. Nu l-am mai însoțit în toate deplasările oficiale. Trebuia să rămân la post. Dar am învățat de la Înaltpreasfinția Sa administrație bisericească. În  acest domeniu era foarte exigent. Am făcut și gafe, atât în administrație, cât și în slujirea liturgică, dar exigentul ierarh era și iertător. Dar, mai mult, am dobândit o mare experiență. Am înțeles că nerespectând principiile sale – transparență, obiectivitate și frică de Dumnezeu -, nu poți să te alături de dânsul în slujire și administrație bisericească. Slujirea ca secretar eparhial mi-a plăcut și aș fi rămas permanent pe acest post.

Dar, la 1 decembrie 1999, am primit o ascultare nouă: slujirea ca și consilier misionar-social. Un sector eparhial nou, înființat în anul 1997. Am slujit aici vreme de cinci ani. Deși era un post foarte greu, am avut și multe satisfacții. Mă întâlneam de două ori pe săptămână cu Părintele Bartolomeu. Îi prezentam problemele sectorului misionar- social, mai ales pe cele pe care nu știam cum să le rezolv. Cu toate că spunea că face administrație bisericească din obligația sa ca și chiriarh și nu din plăcere, cunoștea foarte bine administrația. La toate problemele grele găsea soluții la care nici nu ne gândisem.

Anul 2005 avea să însemne pentru mine plecarea din Centrul Eparhial la parohie. Tocmai trecuse la cele veșnice preotul Vasile Fizeșan din Florești, satul soției mele. Nu știam cum să procedez. Acum era momentul prielnic să merg la parohie sau să rămân tot în administrație. Părintele arhiepiscop m-a lăsat să plec, înțelegând această oportunitate pentru familia mea, dar simt că ar mai fi dorit să rămân. M-a hirotonit preot, în Catedrală, la 17 februarie 2005, și m-a trimis la parohia Florești. Ca preot paroh l-am vizitat de multe ori, dar vedeam cum anii își pun amprenta pe chipul nostru. M-a implicat în proiecte de istorie bisericească ale Arhiepiscopiei și m-a invitat să-mi spună că s-a înfăptuit Mitropolia cea nouă. Că prea l-am presat cu această Mitropolie, împreună cu alți colaboratori apropiați, iar acum visul ni s-a împlinit. Pot să afirm că i-am fost fidel și ascultător până la sfârșitul vieții Mitropolitului Bartolomeu, chiar dacă plecarea mea la parohie a părut în ochii unora doar ca o împlinire personală. La parohie am slujit până astăzi Liturghia diortosită de Înaltpreasfinția Sa și am citit zilnic, în biserică, câte un capitol din Biblia diortosită tot de dânsul. La mutarea sa din această lume am suferit mult. Până acum nu am putut scrie aproape nimic din cele petrecute alături de dânsul. Mă copleșea o tristețe apăsătoare. Din această pricină nu am participat, decât de puține ori, la simpozioanele legate de comemorarea sa. Am fost prezent însă la toate parastasele sale și îl pomenesc necontenit la toate Sfintele Liturghii, nu numai ca arhiereu hirotonisitor, ci și ca părinte și formator al meu. Îmi doresc să pot pune pe hârtie, pe îndelete, toate momentele frumoase trăite alături de Părintele Mitropolit Bartolomeu, spre a contribui puțin la întregirea și receptarea corectă a personalității sale de excepție pentru Biserica și Neamul nostru Românesc.

Recunoștință și pomenire veșnică!

Pr. dr. Dumitru-Marcel ANDREICA