Ameninţarea Coreei de Nord este reală. Întrebarea este: „cât de reală?”.

În ultima vreme, în special după inaugurarea lui Donald Trump ca preşedinte al Statelor Unite, ameninţările Coreei de Nord s-au intensificat remarcabil, ceea ce nu este deloc confortabil pentru americani şi nici pentru restul lumii.
Indiferent dacă un stat este adept sau nu al capitalismului şi liberalismului, precum sunt Statele Unite – cele ameninţate şi vizate direct de către regimul de la Phenian, Coreea de Nord reprezintă un ghimpe în talpă, iritant şi periculos în acelaşi timp şi pentru alte state, din alte categorii de regimuri politice –Rusia şi China.
Am explicat în trecut problematica paranoiei nucleare a lui Kim Jong Un şi dorinţele lui de afirmare şi recunoaştere internaţională a Coreei de Nord ca mare putere, după criteriile deţinerii de armament nuclear.
Se pare că acum, nord coreenii au reuşit cu succes, cel puţin declarativ, să pună la bordul unei rachete balistice intercontinentale de rază lungă un focos cu încărcătură nucleară.
De cealaltă parte a oceanului, în Statele Unite, Donald Trump răspunde ameninţărilor făcute de Coreea de Nord cu un discurs care lasă de înţeles că următoarea dată când se va întâmpla ceva legat de lansarea unei rachete, pentru un nou test, sau nu, Statele Unite vor răspunde ferm.
Să privim puţin contextul internaţional. Relaţiile dintre Statele Unite şi Rusia se află la un nou impas, fără un prospect de „mai bine”, lucru care era de aşteptat. Miturile legate de apropiere şi discursurile împăciuitoare ale lui Donald Trump din campanie, şi începutul mandatului, indiferent de chestiunea alegerilor prezidenţiale şi implicarea Rusiei, pot ră rămână doar la nivel teoretic, aşa cum istoria ne-a mai demonstrat.
În Uniunea Europeană, problema existentă persistă. Liderii noi aleşi, în cazul lui Emmanuel Macron, încep să fie contestaţi chiar din primele luni, scandalurile continuă să apară, prospectul unei clase politice capabile să reformeze Uniunea Europeană şi să ducă acest organism la un nivel post-Junker nu prea se întrevede, Brexit-ul devine o struţo-cămilă politică, pe care nimeni nu ştie cum să o catalogheze, etc. Pe scurt, lucrurile nu stau bine deloc.
La nivel de organizaţii internaţionale majore şi alianţe militare, rolul acestora este pus sub semnul întrebării, la fel şi capacitatea lor de a face faţă noilor provocări internaţionale şi regionale. Timpul trece, dar practicile rămân aceleaşi…
Contextualizând ameninţarea Coreei de Nord, aceasta vine în cel mai prost moment pentru ordinea globală. Dacă într-adevăr este real progresul făcut şi eficienţa unei astfel de rachete poate da curs unui atac nuclear, atunci treaba este clară.
În cadrul politicilor domestice, Donald Trump eşuează lamentabil. Desigur, ordinele executive şi pachetele legislative lungi de o pagină continuă să apară, dar reformele majore promise, mă refer aici la locuri de muncă, legile educaţiei şi sănătăţii nu sunt nicăieri de găsit. Şi atunci, exact ca şi în cazul raidului aerian american în Siria din luna aprilie, care a adormit percepţiile unora dintre cetăţenii americani faţă de lipsa de progres de acasă, la fel ar putea şi un „răspuns” la ameninţarea Coreei de Nord să aibă acelaşi efect.
Problema se pune altfel. Ce preţ ar fi plătit în cazul unui răspuns cu o monedă asemănătoare, sau chiar şi cu una mai mică, dar „clasic americană”?
Nu avem cum să ştim, pentru că nu ne-am confruntat niciodată cu ideea de a ne testa anduranţa într-un război cu tente nucleare. Putem doar să teoretizăm. Dacă ar fi cazul oricărei alte puteri nucleare, nici nu s-ar pune problema unei astfel de întrebări. Raţiunea este ancorată puternic în realismul relaţiilor internaţionale. Dar Coreea de Nord este diferită, şi aici avem elementul impredictibilităţii.
Aşadar, cât de reală este ameninţarea?…
Vlad ZUBAC