Altă republică, altă constituţie

Ilie CĂLIAN

Două subiecte de mare interes permanent: Curtea Constituţională şi Preşedinţia. Sîcîirea permanentă, şantajarea, decredibilizarea miniştrilor şi întregului Guvern Ponta, inclusiv a acestuia, organizate cu abilitate de către Traian Băsescu, au legături evidente cu anumite prevederi constituţionale.

În legătură cu Curtea Constituţională, lucrurile sînt clare. În acest moment, Curtea Constituţională este un organism politic: trei dintre judecătorii ei sînt numiţi de Senat, trei – de Camera Deputaţilor, trei – de Preşedinţie. Aşadar, majorităţile politice, respectiv orientarea politică a preşedintelui, decid asupra componenţei CCR. Rezultatele s-au văzut deja. Ar mai trebui luate în considerare două aspecte. Judecătorii CCR nu trebuie să fie, obligatoriu, judecători în exerciţiu, deci nu fac parte din Justiţie – a treia putere în stat. Pe cale de consecinţă, numirea lor se face de către reprezentanţii Legislativului, dar şi a Executivului (cum este acum preşedintele). În locul acestui ghiveci, ar fi normal ca problemele de constituţionalitate să fie încredinţate unei secţii a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Problema ar putea fi rezolvată de Consiliul Superior al Magistraturii, “garantul independenţei justiţiei” (Art.133«1»). În felul acesta, nici partidele politice, nici preşedintele (şi el – persoană politică) nu ar putea aduce atingere “principiului separaţiei şi echilibrului puterilor – legislativă, executivă şi judecătorească – în cadrul democraţiei constituţionale” (Constituţia României, Art. 1,«4»).

Observaţi că pun ghilimele la citate şi fac “trimiteri” la sursă, pentru a nu fi acuzat de plagiat. Am, totuşi, o teamă: nu cunosc numele celor care au redactat textul şi dacă nu cumva au drepturi de autor. Sînt chiar foarte curios să le cunosc numele – dar dintr-un alt motiv: în textul Constituţiei – care ar trebui să fie precis şi imperativ, apare de 100 de vori verbul a putea – (nu) poate, (nu) pot (fi), se poate. Nici nu este de mirare că, în aceste condiţii, textul “poate fi” interpretat în fel şi chip. Aceşti autori confundă posibilitatea de a face ceva cu permisiunea de a face. Iată un exemplu amuzant: Art. 22 (2) “Nimeni nu poate fi supus toturii (…)”. E plină presa scrisă şi audio-vizuală de oameni torturaţi în vreun fel! Că legea nu permite – asta-i altceva (şi altă formulare).

Am făcut această lungă digresiune despre “poate” în textul Constituţiei, întrucît şi în articolele despre preşedinte verbul apare de 17 aori, dar Guvernul “poate” sau “nu poate” doar de patru ori. Dacă la asta adăugăm faptul că preşedintele are anumite atribuţii executive – dar pentru care are nevoie de avizul primului ministru -, dar şi că, prin calitatea sa de comandant al forţelor armate şi preşedinte al Consiliului Suprem de Apărare a Ţării, îşi “poate” subordona anumite entităţi aflate în atribuţiile guvernului, înţelegem că, în privinţa rolului Preşedinţiei şi al Guvernului, ghiveciul constituţional este şi mai complicat şi că, în fapt, nu se respectă riguros principiul articolului 4, al separaţiei şi echilibrului puterilor în stat. De fapt, chiar alin. (2) din art. 1 este imprecis: “Forma de guvernămînt a statului român este republica”. Care republică? Parlamentară, prezidenţială, semiprezidenţială? De fapt, în prezent este un fel de republică sfero-prezidenţială, pr care Traian Băsescu a dorit şi a şi reuşit – mai ales în timpul guvernării PDL-UDMR-UNPR-minorităţi – s-o transforme în republică semiprezidenţială.

Dincolo de tărăboiul conjunctural în legătură cu reprezentarea în Consiliul European, soluţionarea acestei probleme este absolut necesară, pentru o viaţă cu adevărat democratică. Soluţia este republica parlamentară, cu un preşedinte ales de parlament şi cu tot atîtea puteri cîte au preşedinţii în celelalte republici europene (cu excepţia Franţei). Şi, “cu un drum”, s-ar putea aduce multe alte modificări, absolut necesare, acestei constituţii – de la cele de conţinut pînă la cele de redactare.