Altă “aripioară” liberală?!

Ilie Călian

  Din 1990 încoace, liberalii ne-au obişnuit cu o evoluţie tulbu-rată de rivalităţi între felurite aripi şi aripioare, grupuri disidente şi fuziuni. Ultima aventură a fost aceea a dezlipirii unei aripi, pen-tru a se alătura, prin fuziune, partidului creat de Băsescu, PD, devenit, astfel, PDL. Recent, “o anumită parte a presei” zvonea cum că ar exista o încercare a unor fruntaşi ai PNL de a se apropia de Partidul Popular European. Probabil “ştirea” – imediat negată de surse din PNL (inclusiv de Sorin Frunzăverde, cel venit de la PDL şi despre care se ştie că a fost partizanul apropierii acestui partid de PPE) – face parte dintr-un întreg sistem menit să intoxice opinia publică, în primul rînd pe mem-brii de rînd ai PNL. Ideea este de a se crea o stare de tensiune în partid, pentru a-l rupe din alianţa cu PSD şi a reface vechea alianţă cu PDL. Totuşi, o stare de tensiune există în PNL.

Ea se văzuse deja după încheierea guvernării Tăriceanu şi schimba-rea acestuia de la conducerea partidului, dar părea depăşită în perioada campaniei electorale prezidenţiale, care i-a adus un scor destul de bun lui Crin Antonescu. Crearea alianţei cu PSD şi, apoi, alăturarea PC, ca parte a “dreptei” în USL, părea a fi o soluţie bună. Şi a şi fost, a re-zistat, în pofida tuturor atacurilor lui Băsescu, în primul rînd datorită PSD, care, deşi mai puternic în teritoriu, a acceptat un statut de pari-tate cu PNL, ceea ce a putut oferi debuşeuri multor ambiţioşi ori simpli veleitari din PNL (cum sînt, de altfel, în orice partid).

Iată, însă, că o mică aripioară, grupată în jurul fostului pre-şedinte şi prim-ministru Călin Popescu-Tăriceanu, dă semne de agitaţie. E adevărat, excluderile sau ameninţările cu excluderea din partid a unor lideri nu este semnul celei mai bune armonii interne, însă fiecare partid trece prin asemenea situaţii. Însă Călin Popescu-Tăriceanu nu s-a limitat la a-şi apăra prietenii, ci a trecut la un atac direct împotriva lui Crin Antonescu, cerînd, practic, anularea hotărîrii ca acesta să candideze la preşedinţia României, în 2014, şi organizarea, anul viitor, a unor alegeri interne pentru această candidatură. Vrea să candideze el însuşi? Nu şi da, să mai vedem…

Atacul lui Tăriceanu este surprinzător nu pentru că vizează soluţionarea “democratică” a unor rivalităţi interne în PNL, ci pentru că riscă să arunce în aer tot ce s-a realizat pînă acum prin alianţele PSD – PNL – PC – UNPR – minorităţi. Candidatura lui Crin Antonescu la preşedinţia României a fost decisă la un congres al PNL şi acceptată de congresul comun al USL. Dincolo de faptul că atacul lui Tăriceanu pune sub semnul întrebării funcţionarea alianţei care guver-nează acum, el ridică două probleme.

Mai întîi: în folosul cui se dinamitează USL? Nu cunosc răspunsul, însă e cert că România nu va cîştiga nimic din asta. O criză a gu-vernării, acum, cînd nici nu există o alternativă la guvernare, ar fi mai mult decît păgubitoare, ar fi catastrofală pentru economia noastră. (Am spus că nu există alternativă, întrucît nici PDL nu mai are nici un fel de forţă de coeziune internă, nici UDMR nu se află într-o situaţie bună, după cum au dovedit-o ultimele alegeri parlamentare, iar poveştile despre o altă formulă de dreapta, despre Albă-ca-Zăpada şi cei şapte pitici de dreapta, au rămas simple poveşti.)

Apoi: dacă Tăriceanu şi “aripioara” lui persistă în această propunere, va urma o disidenţă, ori conflictul va continua mocnit, subminînd buna funcţionare a guvernării. Iar dacă Tăriceanu et comp. se va desprinde de PNL, se va alătura foştilor colegi liberali care au trecut la PD, mărind ponderea celor care au adus încă o literă partidului lui Băsescu, transformîndu-1 în PDL? Sau vor face un partid aparte? Un alt partid liberal? Şi: pe ce susţinere s-ar baza el? Există suficienţi consilieri locali, judeţeni, primari, preşedinţi de consilii judeţene liberali care să-l urmeze pe Tăriceanu? Mă îndoiesc că ar fi mulţi dintre aceştia care ar dori să-şi rupă legăturile cu actuala guvernare. Mai ales că destinul liberalilor care au părăsit partidul, trecînd de partea lui Băsescu, nu a fost dintre cele mai fericite.

Întrucît demersul lui Tăriceanu este foarte riscant pentru el însuşi, este normal să ne întrebăm ce l-o fi apucat. Adică, să înţele-gem ce anume l-a putut presa atît de tare, încît nu doar să saboteze o structură de guvernare care funcţionează, dar şi să-şi pună în joc pro-priul destin politic. Deocamdată nu putem şti. Tăriceanu se manifestă calm, nu are nimic din disperarea ori resemnarea sinucigaşului politic. Pe ce mizează? Sau a întins coarda atît de mult numai pentru a obţine “iertarea” cîtorva liberali care au fluierat în biserică?!