Alegerile din Islanda sînt un semnal pentru restul Europei

Financial Times

Răspunsul Islandei la criza financiară a fost luat drept model pentru modul în care o ţară ar trebui să reacţioneze la un şoc economic dramatic, însă observatorii internaţionali ar trebui să ia notă şi de rezultatul alegerilor recente.

În pofida faptului că a ghidat ţara printr-o recuperare dificilă, dar impresionantă, coaliţia care a condus pînă recent Islanda a fost demisă, iar partidele învinuite pentru criza financiara au obţinut o majoritate strînsă. Această situaţie ridică însă o întrebare fundamentală: în epoca noastră de austeritate şi de creştere economică mai lentă, pot politicienii să îşi menţină popularitatea în lipsa unei creşteri economice nesustenabile? Cu alte cuvinte: poate vreun politician satisface aşteptările nerealiste ale alegătorilor din Europa.

După colapsul din 2008 al Islandei, aproape întregul sistem financiar a dat faliment, inflaţia a atins 18%, iar moneda s-a prăbuşit. Şomajul a urcat de la 1% la 9%. Datoria a crescut vertiginos, iar comentatorii s-au întrebat cînd va intra ţara în incapacitate de plată. Coaliţia de centru-stînga a oprit această alunecare. În momentul alegerilor de luna trecută, deficitul se transformase în surplus, moneda se stabilizase, inflaţia scăzuse la sub 4%, iar şomajul se redusese la jumătate.

Recuperarea Islandei nu s-a bazat pe tipul de măsuri de austeritate întîlnite în alte părţi ale Europei. Categoriile sociale cu venituri mici şi şomerii au fost protejaţi, iar Fondul Monetar Internaţional a lăudat destul de neaşteptat Islanda pentru faptul că şi-a păstrat sistemul nordic de asistenţă socială.

Politicienii prinşi în criza economică de la sud de Islanda ar da mult să aibă aceste statistici. Şi, cu toate acestea, procentajul obţinut împreună de partidele din coaliţia pînă recent aflată la guvernare a scăzut cu 27,7% de la ultimele alegeri – o schimbare fără precedent în istoria ţării, pentru care nu există un răspuns simplu de dat.

Cele două partide de centru-dreapta responsabile pentru implementarea politicilor care au condus la crah-ul Islandei au ieşit victorioase la recentele alegeri, iar acest rezultat este uimitor. Manifestele lor electorale vorbesc în jargonul cunoscut al stimulării economiei prin impozite mici şi dereglementare. În plus, au fost propuse măsuri extravagante pentru a îmbunătăţi consumul într-o economie care trebuie să se concentreze pe reducerea datoriei guvernamentale după creşterea cheltuielilor personale în anii dinaintea crah-ului. Votul islandezilor a ales consumul pe termen scurt în locul unor fundaţii durabile, pe termen lung.

Este important să ne întrebăm dacă guvernele care pun în aplicare măsuri de redresare economică pot menţine puterea suficient de mult timp pentru a ieşi din criză, dacă ei nu pot oferi imediat aceleaşi standarde de viaţă ca acelea de care cetăţenii se bucură în timpul unei perioade prospere.

În aceste condiţii, rezultatul din Islanda ar trebui să determine nu doar o introspecţie din partea politicienilor, ci şi a alegătorilor. Sînt însă aşteptările noastre realiste? Este crearea de economii instabile singura modalitate de a satisface cererea insaţiabilă de creştere economică? O astfel de economie nu este decît o reţetă pentru un ciclu ascensiune-cădere şi mai distructiv decît cel anterior.