Alegeri

RADU VIDA

Se apropie instalarea noului preşedinte şi, firesc, acţiunile de pe scena politică converg spre acest eveniment. Klaus Werner Iohannis a lăsat liber fotoliul de preşedinte al Partidului Naţional Liberal şi, cu această ocazie, s-au… înfiripat cîteva dorinţe de a conduce acest mare partid. (Reafirm ideea că un preşedinte n-ar trebui să fie, sigur, prin Constituţie, lăsat să apară ca ”primul traseist al ţării”, ci, să se găsească formula de a părăsi doar funcţia, nu şi idealurile prin renunţarea la carnetul de membru al PNL. S-a dovedit şi în celelalte legislaturi că preşedinţii proveniţi şi susţinuţi de către partidele din care proveneau s-au ţinut aproape de acestea, le-au promovat interesele şi, mai pe faţă, mai pe ascuns, au luptat împreună împotriva celorlalte partide). Sigur că nu-i poate interzice nimeni, dar amestecul flagrant în treburile unui partid, fie şi cel din care provine, aduce o imagine mai puţin favorabilă noului preşedinte. Deşi este în firescul lucrurilor, ştiut fiind că Băsescu a încetăţenit această practică mai mult decît oricare alt preşedinte de după ’89, de la d-l Iohannis se aşteaptă o schimbare de macaz.

Punem însă acest gest de a susţine, public, pe cineva anume într-o treabă strict internă doar pe seama inabilităţilor de moment şi nicidecum pe seama vreunor instrucţiuni primite în timpul meciurilor de tenis de peste Ocean. Nu sîntem de acord nici cu acei comentatori care s-au plîns că noul preşedinte ar fi căzut victimă a manipulărilor în ceea ce priveşte înfiinţarea unui Muzeu al comunismului. Sigur că nu acestea ar trebui să fie priorităţile unui preşedinte, dar nici perpetuarea relaţiilor Băsescu-Tismăneanu nu pot fi legate de aserţiunile de la festivităţile comemorative de la Timişoara. Se vede doar că încă nu a intrat în funcţiune corpul de consilieri prezidenţiali. Pentru că, cel puţin în aparenţă, noul preşedinte nu intenţionează să… copieze gesturile nesăbuite ale băsescienilor. Chiar dacă şi aceştia trebuie mulţumiţi cu ceva (pînă la urmă, şi votul lor contează, nu?), şansa lui Klaus Werner Iohannis este să găsească acele modalităţi care să slăbească presiunea pusă pe viaţa politică de către predecesor.

Răutăţi s-au vehiculat şi în ceea ce priveşte alegerea preşedintelui interimar al PNL. Dincolo de “susţinerea” de care vorbeam, opţiunea Orban ar fi fost mult mai rea pentru PNL. Nu ştiu dacă soluţia Alina Gorghiu este cea mai bună. Dar dincolo de ghiduşiile gen “această Udrea a politicii werneriene”, Gorghiu are capacitatea de a se înţelege cu Vasile Blaga. Alt scandalagiu, e drept, dar care trebuie să ducă la bun sfîrşit neantizarea PDL. Şi obţinerea de puteri, nelimitate dacă se poate, pentru a i se ierta “buldog”-ului renunţarea la sigla şi denumirea Partidului Democrat Liberal, şi contopirea portocaliului, cîndva băsescian, în azurul liberal. Nu se putea face acest lucru cu “celălalt clănţău”, Victor Orban. Asta pentru ca lumea să nu-l uite pe nefericitul Crin Antonescu şi gesturile lui apolitice.

În fine, mai consemnăm între “alegerile” săptămînii un… deziderat. Premierul Victor Ponta a anunţat că ar vrea un acord de linie de credit flexibilă cu FMI, în locul înrobitoarei linii de tip preventiv. Nu se mai potriveşte ţîpuritura cu “pasărea mălai visează”, fie şi pentru că vremurile s-au schimbat, iar pretenţiile poporului se îndreaptă spre caviar şi file de somon. Dar, revenind, un credit asemănător cu cel obţinut de polonezi ne-ar scoate din ghearele unor creditori care, din 1991 încoace, dictează asupra bugetului şi, implicit, a politicii interne şi externe a României.
Ceea ce, să recunoaştem, numai stat independent nu se numeşte.