Al. Florin Ţene: „Inelul de iarbă”

 Cartea scriitorului Al.Florin Ţene „INELUL DE IARBA”, apărută la Editura Napoca Nova, Cluj, 2013, confirmă ideea susţinută de Mircea Eliade în „Itinerariu spiritual” şi anume că orice se întîmplă în viaţă poate constitui un roman: „orice e viu se poate transforma în epic”. Cartea nu este altceva decît expresia unei opinii asupra vieţii din partea autorului. Ea conţine experienţa de viaţă filtrată prin cultura şi sensibilitatea autorului, deci e un act de cultură.

În cazul de faţă, printr-o ingenioasă îmbinare de tehnici narative, autorul îşi creează posibilitatea de a traversa realităţi diverse ca provocări ale nevoii de cunoaştere, de înţelegere, de explicare a substanţei lor. Predominarea formulei jurnalului satisface nevoia de autenticitate, de veridicitate în latura ficţiunii, a faptului trăit direct , subiectiv, aşa cum de altfel doreşte autorul să convingă în interludiu explicativ.

Într-un act mai mult decît evocator, într-o retrăire, o reconstruire a faptelor trăite, autorul personaj-narator aduce în prezent aceleaşi emoţii şi încearcă să le expliciteze, să le descifreze sensul profund. Nevoia dramatică de explicitare a misterului existenţial propus în formula liniară a opoziţiei contrariilor se resimte în apelul la judecăţile unor gînditori consacraţi, luate drept titluri ale episoadelor romanului.

Iubirea devine în roman dimensiunea prin care autorul se raportează la alţii şi la sine în căutarea acelui „ce” care scapă oricărei raţiuni. Printr-o sintagmă tulburătoare aleasă drept titlu, romanul deschide un spaţiu sacru încărcat de nevoia păgînă de iubire. Trăită în diferitele ei ipostaze, iubirea constituie liantul ce uneşte şi identifică destinele eroilor cărţii, alter-egouri ale autorului. Regăsim astfel fiorii adolescentini învăluiţi în visul ce răzbate cele mai grele oprelişti: „La un moment dat, pe drumul dintre două sate s-a oprit. A privit cerul spuzit de stele. A căutat cu privirea steaua lor… Maria, mă gîndesc la tine… Simţi acest fapt?… Departe se auzea urletul lupilor ”( p. 38.). Altădată fiinţa duală îşi caută sinele în atingeri miraculoase, într-un ritual păgîn, cînd, răzvrătită, senzualitatea se consumă în incandescenţa clipei. Ritmurile pămîntului filtrate prin inocenţa simţurilor cheamă binecuvîntarea cosmică unite prin „Inelul de iarbă”, precum în arghezianul poem „Logodnica”.

Prin personajele alter-egouri ale autorului acestui roman, imaginate în medii şi situaţii diverse, de la „geografii reale” la spaţii onirice ori ficţiuni cvasi-mistice, acesta experimentează nevoia de cunoaştere absolută. Fire imaginativă, autorul trăieşte un puternic conflict interior între chemarea iubirii maritale şi jocul erotic al seducţiei, filtrate prin spiritul autoanalizei lucide a conştiinţei. Fiecare dintre eroi manifestă nevoia de împlinire prin semeni, prin comunicarea de suflet, prin iubirea trăită conştient. Astfel, Dorin Moisescu, scriitor, topeşte fiecare gest în substanţă mitică, caută experienţe inedite pentru ca viaţa să nu treacă pe lîngă el, acceptă şi descifrează semnificaţia unor coincidenţe aparent stranii, purtînd pentru totdeauna cu el o valenţă încă disponibilă. Ion Netea pare ciudat prin înclinaţia spre meditaţie, spre înţelegere a ceea ce rutina calcă în picioare. Însetat de iubire, o caută asemenea „seminţei de pămînt”, o consideră drumul spre veşnicie în lupta cu Timpul care cere vamă celui ce se lasă amăgit de clipă. Prin tonul adesea mucalit sau uneori grav, drumul cunoaşterii ia forma meditaţiei, a cugetării, inclusiv pe tema Iubirii, alături de alte experienţe ale momentului, cu descifrarea cauzalităţii, înscrisă drept mobil al devenirii în Istorie. Marcat de experienţa vieţii, autorul se identifică printr-un lirism esenţial sub bătaia tristă a aripii singurătăţii, care-i ridică îndoiala asupra Veşniciei ca esenţă a Iubirii.

Prof.Antonia BODEA