Adrenalina

Tot mai mulţi oameni se exprimă prin puseuri de adrenalină, aidoma unor vulcani în plină expansiune, chiar dacă datele problemei îi indică, prin biografii şi fapte, ca nişte mofete, puturoşenii cum li se spune prin părţile Buzăului, unde aceşti mici vulcani în miniatură, noroioşi, şi grav mirositori îşi dau ifose fumigene, cu gazele de rigoare; că sunt tămăduitoare pentru sănătate, expectoraţiile respective, nămolurile, asta ţine de medicină, dar prin extensie aceşti mofetari, mereu ţâfnoşi, cu brişca gata pregătită la brâu şi invectiva de serviciu pe buze, continuă să maculeze relaţia socială, dialogul civilizat. Aceşti oameni, înainte de toate, nu ştiu să piardă, să-şi asume acest risc, atât de firesc într-un combat, fie el şi politic. De acum răposatele alegeri şi-au clarificat, şi-au limpezit câştigătorii şi învinşii, dar mofetarii continuă să icnească şi să scuipe, să scormonească prin tot felul de tomberoane, să plece urechea la bârfa malignă, s-o amplifice, s-o augmenteze, şi ne întrebăm: cui foloseşte?

Adrenalina cu care ies în bătălii dinainte pierdute, nu este altceva decât o aproape istorică şi minerală incapacitate de a percepe realitatea ca pe un adevăr, şi atunci basmul colportat, colportarea băsmuită ţin loc de argumente, de dovezi sau de orice altceva ar putea să reprezinte o armă de luptă, egală, într-o arenă neutră. Aceşti mofetari nu concep să piardă, îşi clădesc fantasmagorice castele, pe nisipul propriei imaginaţii şi nu acceptă că există şi altcineva argumentat, bine aşezat în argumente şi dovezi. Politica nu se poate face doar din cuţite şi pahară, cu ignorarea alegătorului, pe care-l consideră o abstracţie uşor de manipulat, prostimea cea multă şi lesne de influenţat. Iată că începem să ne maturizăm şi din punct de vedere al opţiunilor, ne dezvăţăm din mers să mai aducem trecutul ca argument şi să-l proiectăm într-un viitor absolut iluzoriu, unde nici poveştile de adormit copiii cu probleme nu-şi mai găsesc justificarea.

A folosi în permanenţă nervul, adrenalina, exclamaţia doldora de imprecaţii, vocativul imund, nu mai reprezintă o strategie, ci pur şi simplu o sinucidere prelungă, anevoioasă şi la urma-urmei chiar ridicolă. Dacă pentru un harakiri se cere aprobare de la stăpân şi găsirea unui ajutor care să chitească din spate cu paloşul, ei bine, în politichie lucrurile sunt similare până la găsirea servantului care să se ocupe de ceafa candidatului la sinucidere. Tot mai puţini sunt cei care acceptă mersul încăpăţânat, prostesc şi orgolios, împotriva cursului apei şi de aceea aceşti adrenalinici se insularizează, cu toată elocinţa lor stropşită.

Ne aşteaptă o vară strategică în care promisiunile trebuie încetul cu încetul să prindă contur, altfel basmul cu cocoşul roşu va deveni recuzită.

Cornel UDREA