Adormirea Maicii Domnului și teologia mirării

Evlavia ortodoxă s-a concentrat pe momentul Adormirii Maicii Domnului, iar reprezentarea acestuia e foarte bogată în iconografia bizantină, deci și în vechea noastră artă bisericească. De obicei, scena Adormirii e zugrăvită pe peretele vestic al naosului, adică pe același ax cu Oranta care deschide și domină, dinspre răsărit, altarul. Eu însă m-am oprit la două icoane pe lemn.

Pe una am găsit-o în reședința episcopală din Râmnic. Cealaltă se află în biserica mănăstirii Govora și –  fapt extrem de rar –  poartă semnătura zugravului; acesta nu e altul decât Hranite, unul din meșterii cu care Constantinos a împodobit biserica cea mare a Hurezilor. Cea de la Râmnic e mai nouă cu cel puțin un secol decât aceea a lui Hranite și coboară dintr-o tradiție iconografică oarecum diferită, deși amândouă cuprind aceleași elemente de compoziție, prescrise și de erminii: Maica Domnului, adormită și întinsă pe patul mortuar, este înconjurată de apostoli, ierarhi și îngeri; deasupra patului, în planul secund, Fiul i-a primit sufletul și-l ține în brațe; la căpătâi, Apostolul Petru cădelnițează; jos, în primul plan, îngerul a retezat mâinile iudeului care încercase să profaneze, prin atingere, trupul celei adormite. Cred însă că cea de la Govora – adică cea mai veche – cuprinde într-însa nu numai o artă mai rafinată, dar și o dimensiune interioară pe care eu doar o intuiesc. Hranite este cel ce a avut ceva de spus și a spus-o foarte frumos, cu adâncime și finețe.

Scena în sine a Adormirii e tot o Punere în mormânt, ca aceea a Domnului; ea presupune o adunare de oameni, jale, plângere, lacrimi – atitudini și manifestări firești. Zugravul icoanei de la Râmnic – pe linia unei alte tradiții, e contaminat de Punerea în mormânt a Domnului și-și înzestrează personajele cu aproape exact aceleași mișcări; cele mai multe – parcă ignorând prezența, foarte apropiată, a Fiului Mântuitor – se lamentează ducându-și la ochi mâinile, năframele, mânecile. Nimic asemănător în icoana de la Govora. Imaginea Fiului este așezată într-un plan ceva mai îndepărtat și cuprinsă într-o aura generoasă, o prezență menită parcă să nu tulbure liniștea celor de față și solemnitatea durerii.

Nimeni nu plânge, nimeni nu-și șterge lacrimile. Toate privirile sunt ațintite asupra trupului celei adormite, ca într-o meditație. Printre apostoli s-au amestecat îngeri; cel puțin doi dintre aceștia cântă din alăută. Dincolo însă de solemnitatea durerii, mai văd și altceva, și mi se pare că aici este gândul extraordinar pe care zugravul l-a pus în această icoană: mirarea. Cum a fost cu putință ca lumea aceasta păcătoasă să odrăslească o ființă atât de curată? și cum e cu putință ca un trup atât de curat să sufere moarte și putrezire? Este dubla întrebare a unui om care cunoaște misterul Fecioarei și pe care evidența morții l-a pus în stare de uimire. El este același apostol care încrețise sprâncenele când învățătorul le vorbea despre învierea morților și-i mustra apoi cu blândețe: Nu vă mirați de aceasta! (Ioan 5, 28).

Sentimentul mirării – cu toate nuanțele sau treptele lui: uimire, minunare, uluire, înfiorare, spaimă, înlemnire, perplexitate – e foarte des pomenit în Sfintele Evanghelii și exprimă reacția cu care apostolii și mulțimile întâmpinau minunile pe care Iisus le săvârșea în fața lor. Uneori ei se mirau și de cuvintele Sale, ca de El însuși. Clipei de uimire îi urma, aproape constant, slăvirea lui Dumnezeu. Mirarea e pricinuită întotdeauna de evidența faptului incredibil căruia nu-i găsești o explicație. Nu mă gândesc atât la planul pur afectiv, cât la implicarea rațiunii. Evidența uluitoare te obligă să crezi în ceea ce părea de necrezut. În fenomenul religios, mirarea presupune nu numai credința, ci și deschiderea către ea. De minunile lui Iisus se minunau cei dispuși să creadă în El, nu însă și fariseii: deși martori ai acelorași evidențe, ei le atribuiau imediat o explicație de-a-ndoaselea: „Cu domnul demonilor îi scoate pe demoni” (Matei 9, 34), și cu asta se încheia totul. Cel cu disponibilitatea spre credință o obține mirându-se, dar mirarea nu-l părăsește nici după ce a devenit credincios, căci prin credință el a intrat în imperiul misterului ca în oglinda unei ape cu cercuri concentrice, născute unul din altul. Apostolul din icoana noastră nu se află în fața a ceva nou –   moartea unei ființe omenești e veche de când lumea -, ci în continuarea unei mirări. Mâna lui, ca și aceea a lui Petru ce cădelnițează cu dreapta – nu e dusă la ochi pentru a-și șterge o lacrimă, ci spre tâmpla ce se întreabă minunându-se. I-am atribuit o dublă întrebare: prima e în legătură cu ceea ce el cunoaște de pe acum; a doua prefigurează neputrezirea trupului Fecioarei și înălțarea lui la cer, un adevăr pe care însă zugravul îl știe și ni-l comunică prin artă.

Cu privire la perpetuitatea mirării ca act religios și ca lucrare a credinței, Imnul Acatist – cunoscut și ca Acatistul Bunei Vestiri – ne oferă un text de o mare limpezime. E vorba de icosul 9, pe care îl citez în întregime: «Pe retorii cei mult vorbitori îi vedem, Născătoare de Dumnezeu, că-ți stau înainte ca niște pești fără de glas; că nu se pricep să spună în ce chip și fecioară ai rămas și ai putut naște. Iar noi de o taină ca aceasta minunându-ne, cu umilință cântăm». Așadar, neputinței filosofilor de a explica misterul, imnograful nu-i opune o modalitate de explicație teologică – fie ea discursivă sau metaforică -, ci, pur și simplu, mirarea, capacitatea de a te minuna în fața minunii și de a-ți rosti uimirea prin cântare de laudă. Mirarea e o lucrare duhovnicească nu numai a oamenilor, ci și a îngerilor. Întruparea lui Dumnezeu e «taina cea din veac ascunsă și de îngeri neștiută», descoperită prin Născătoarea de Dumnezeu.

E evident că zugravul face o deosebire limpede între climatul comportamental al personajelor din Punerea în mormânt a Domnului și al celor din scena Adormirii. În cazul prim, ele participă la prohodirea Celui ce murise prin moarte violentă; dramatismul crucii se prelungește în acela al plângerii. În cazul al doilea, ele stau în jurul celei ce murise de moarte bună; seninătatea cu care ea însăși își pregătise trecerea li se transmite și celor din preajmă. Sinaxarul din 15 august consemnează tradiția potrivit căreia Maica Domnului, înainte de a se întinde pe pat spre a-și da duhul, le spune celor ce stăteau să plângă: «Prietenii mei și ucenicii Fiului și Dumnezeului meu, nu faceți bucuria mea plângere, ci-mi îngrijiți trupul așa cum eu îl voi închipui pe pat». Podobia glasului 1 întâmpină astfel pogorârea în mormânt a Sfintei Fecioare: «Veselește-te, Ghetsimani, a Născătoarei de Dumnezeu sfântă casă!». Ca să revenim cât mai aproape de gândul iconarului nostru, mai citez dintr-o stihiră a utreniei: «Și unii, căutând spre trup, de spaimă erau cuprinși; iar Petru cu lacrimi a strigat ție: O, Fecioară, te văd limpede întinsă pe pat pe tine. Viața tuturor, întru care s-a sălășluit, îndulcirea vieții celei ce va să fie, și mă minunez». Una din treptele mirării este spaima de a vedea ceea ce nu înțelegi – sau de a nu înțelege ceea ce vezi – și numai așa trebuie citite chipurile unor apostoli din icoană; cât despre lacrimile lui Petru – dacă într-adevăr este vorba de lacrimi -, ele nu pot fi decât acelea care preced și însoțesc mișcarea sufletului dinspre spaimă către mirare. Dar mai e ceva. Personajele din Punerea în mormânt consumă o dramă de dinaintea învierii, când omul încă poate deznădăjdui. Cele din Adormire au experiat bucuria învierii, a înălțării, a Pogorârii Duhului Sfânt; ele sunt acum în posesia unui alt mod de a vedea existența, viața și moartea, lumea de sub Har.

N-aș vrea însă să închei aceste gânduri înainte de a mai adăuga unul. Capacitatea de a se mira îi aparține, prin excelență, copilului. Omul și-o pierde pe măsură ce se îndepărtează de vârsta copilăriei și pretinde că știe totul și înțelege totul. Numai copilul – mai ales când întrebările lui au trecut de la ce, la de ce – este în stare de mirare inocentă și credință pură. Și poate că tocmai de aceea sau, și pentru aceasta, Domnul Iisus le făgăduiește împărăția Cerurilor numai celor ce vor deveni asemenea pruncilor. Misterul Maicii Domnului – mai mult decât oricare altul – ne invită la redobândirea capacității de a ne minuna în fața minunii. E singura ieșire a unei teologii care a uitat să se mire.

† Arhiepiscop și Mitropolit Bartolomeu ANANIA
(Fragment de exegeză iconografică din Valeriu Anania, Cerurile Oltului, Editura Episcopiei Râmnicului și Argeșului, Râmnicu Vâlcea)