Acad. DUMITRU RADU POPESCU – SCRIITORUL EXEMPLAR

Astăzi, la dispariția fascinantului artist al cuvântului scris și tipărit, mult regretatul D.R. Popescu, ni se revelează o altă, înaltă, dimensiune a vieții, creației și activității unei personalități pilduitoare a culturii române.

Amintirile mele despre D.R. Popescu sunt limpezi şi aproape năvălitoare. Cea dintâi perioadă a „TRIBUNEI”, după război, purtase simbolul „patriarhului prozei transilvănene”, scriitorul (şi teologul) Ioan Agârbiceanu. Iar Dumitru Radu Popescu fusese numit nou redactor-şef, în 1970; şi la orice întâlnire cu publicul (şi studenţii) vorbea, necontenit, despre dorinţa de primenire culturală, despre afirmarea unei noi generaţii, despre o „Tribună” a celor tineri, îndrăzneți.

D.R. Popescu a condus instituţia „Tribunei”, întemeiată de legendarul Ioan Slavici, timp de 12 ani, cifră profund simbolică, unde a debutat peste 40 de studenţi „ucenici”, autori de schiţe şi povestiri, nuvele şi romane, pe care i-a dirijat spre Ed. „Dacia”, instituind o colecţie de proză contemporană, prezentându-i şi prefaţându-i pe fiecare în parte.

Anii 1970-1982, dincolo de activitatea la „TRIBUNA”, au însemnat o efervescenţă cultural-spirituală ieşită din comun; şi perioada de creaţie cea mai complexă, mai numită de critici: „stufoasă”, „barocă”, din viaţa lui DRP. Se găseau, în diverse ediţii şi colecţii, în librării, DOR (1966) şi DUIOS ANASTASIA TRECEA (1967); PLOAIA ALBĂ (1968); romanul F (1969), iar din 1971: CEI DOI DIN DREPTUL ŢEBEI; apoi romanul VÂNĂTOAREA REGALĂ (1973); nuvelele CĂRUŢA CU MERE şi O BERE PENTRU CALUL MEU (1974) ş.a. Magnifica sa forţă de creaţie şi respiraţie epică îl definesc drept un „scriitor profesionist”, cum l-a numit I. Negoiţescu, prin uluitoarea sa disponibilitate de a practica toate genurile literaturii, de la un titlu (şi subiect), la altul, cu o plasticitate şi elasticitate unice. Însă: între romane, nuvele, povestiri, DRP a semnat (şi) un număr însemnat de piese de teatru, precum în acea strălucită epocă clujeană: ACEŞTI ÎNGERI TRIŞTI, PISICA ÎN NOAPTEA ANULUI NOU, BALCONUL, PITICUL ÎN GRĂDINA DE VARĂ, PASĂREA SHAKESPEARE etc. Sau, nu în ultimul rând, Scenarii, ce au devenit filme populare: UN SURÂS ÎN PLINĂ VARĂ, BALUL DE SÂMBĂTĂ SEARA, PREA MIC PENTRU UN RĂZBOI ATÂT DE MARE, PĂCALĂ (două serii), ROCHIȚA DE DANTELĂ ş.a. E, desigur, straniu să observăm, cu mare întârziere, astăzi, graţie unor cercetători literari, că unele titluri îi erau „oprite”, stopate, de cenzură, precum dramele Hoţul de vulturi, Pădurea cu pupeze (1971); acestea ajung să fie montate, un deceniu mai târziu, în 1981; iar ultima (Pădurea cu pupeze), fiind publicată, trecând de cenzura de presă, aşadar, nu a trecut de cenzura de premieră; şi a fost pusă în scenă, în aceeaşi vreme, la Belgrad şi Tokio.

Caracterul profesionist al creaţiei lui D.R. Popescu a fost susţinut şi pronunţat, spectaculos şi aproape cotidian, de publicistica sa (interviuri, eseuri, articole), din care a publicat şi o antologie: VIRGULE (1981), în acelaşi timp cu un volum de versuri „suprarealiste”: CÂINELE DE FOSFOR.

Proza lui D.R. Popescu se structura, tot mai pregnant, aproape ca o „amprentă stilistică”, pe dimensiunea teatrală (înscenări, contrapunct, dialoguri şi monolog, dramatice); şi pe oralitatea vie, ţărănească, a unei clase sociale demonizate – şi „blestemată” să piară din istorie, prin pierderea pământului şi interdicţia tradiţiilor ei. Această aură originală a artei prozatorului depăşeşte cerul ideologiei comuniste, dogmele; şi îi oferă succesul de care s-a bucurat până în contemporaneitate.

Vizitat de colaboratori, ziarişti, reporteri, poeţi, publicişti, din toată ţara, DRP, redactorul-şef al „TRIBUNEI” a fost, după Nagy István (secretar al Asociaţiei Scriitorilor Cluj, din 1949), cel mai important reprezentant al acestei obşte, în deceniul 1971-1981, care s-a redefinit şi extins, teritorial: „Filiala Transilvania” a U.S.R.

Studenţii talentați, care debutaseră, cândva şi uceniciseră la „Tribuna”, erau la finele deceniului 7, membri deplini ai Uniunii Scriitorilor, autori de volume, poezie, piese de teatru ş.a. Unii uceniciseră şi la „Echinox”, „Steaua”, „Napoca Universitară” etc. Ei bine, pentru întâia oară, în primăvara lui 1981, numărul scriitorilor români l-a egalat pe acela al autorilor de carte de alte etnii! (Concluziile acestei statistici urmăreau două idei: o energie creatoare apreciabilă şi intensă; însă şi o nesperată „liberalizare” a timpurilor).

Caracterul profund profesionist al operei lui DRP, popularitatea sa au făcut să poată candida şi să fie ales, în iulie 1981, ca Preşedinte al Uniunii Scriitorilor din România. Aşadar, din lider tânăr, al generaţiei sale, în arta prozei, DRP devenise (şi) cel dintâi lider, care venea din provincie – din Transilvania; o remarcabilă şi rară ilustrare a descentralizării Culturii româneşti.

Din 1982, a devenit redactor-şef la „Contemporanul”, putem vorbi de o altă perioadă din viaţa şi creaţia lui DRP, cea bucureşteană, ajungând să fie cunoscut, tradus şi pe plan european-internaţional, chiar şi în SUA.

Păstrez o amintire unică, de istorie literară, cu DRP, care mi-a legat pentru totdeauna destinul de dumnealui!. A doua zi după cutremurul din 1977, având, întâmplător, bilet de avion, m-a încurajat să nu renunţ la călătoria spre Bucureşti, şi m-a îndemnat să scriu (şi) un reportaj. „Antonovul” a făcut drumul aerian în 60 de minute, în loc de o oră şi 20, tremurând din toate încheieturile. Am semnat trei reportaje (continuându-mi călătoria, apoi, spre Craiova); reportajele au intrat în diverse antologii, referitoare la acea catastrofă, în care au pierit oameni anonimi, dar şi savanţi, oameni de seamă, scriitori ş.a.

Reportajul – gen literar revoluţionar, în secolul XX, mi-a oferit o şansă uimitoare: aceea de a intra în alt „cutremur” şi „cataclism social”: Revoluţia din Decembrie 1989. Am participat, am acţionat şi am scris, zi şi noapte, atunci, capitole ale unui lung reportaj: MEMORIA VIE A REVOLUŢIEI – REPORTAJUL CEL MAI FIERBINTE, de aproape 50 de pagini; iar acele texte incandescente au fost republicate în revista „Magazin istoric” (Nr. 10, 1990) şi reluate, la intervenția istoricului Răzvan Teodorescu, în antologii ale Institutului de cercetare a Revoluţiei Române, până azi, fiind declarate „documente istorice”. Şi pe baza lor, municipiul Cluj-Napoca a fost declarat un „oraş martir” al Revoluţiei Române.

Această şansă (şi epifanie), în profesia mea, mi-a dat-o, dintre toate genurile literare: genul de frontieră al reportajului, pe care l-am învăţat, încă din studenţie, spre a ajunge un scriitor deplin, graţie Maestrului Dumitru Radu Popescu – artist exemplar, viitor academician al României. Coloană a culturii noastre.

Prin dispariția regretatului Acad. Dumitru Radu Popescu am pierdut pe cel mai prodigios dramaturg român, după cel de-al doilea război mondial, vizionar al unui univers românesc original, gândit în toate genurile artei cuvântului, al literei sfinte, tipărite.

Dumnezeu să-l aibă în paza Sa!

Constantin ZĂRNESCU