Absenţii

RADU VIDA

Preocupaţi sau nu de scaunul prezidenţial, implicaţi în lupta pentru putere dintre partidele politice, presa română a mai făcut o boroboaţă. Independenţi cu vorba şi dependenţi cu fapta, mass-media din România suferă de maladia autosuficienţei. Patronii din domeniu nu văd decît cîştigul imediat şi de perspectivă, nefiind interesaţi de dezvoltarea platformelor media, profesionalizarea jurnaliştilor şi colaborarea de toate felurile. Şefii de publicaţii, radiouri şi televiziuni se complac în dulcea obedienţă a păstrării posturilor, iar redactorii n-au nici un cuvînt de spus în politica de promovare şi de îmbunătăţire a activităţii publicistice.  A trecut şi frenezia conducătorilor organizaţiilor profesionale. E drept că sînt tot mai puţini bani, e drept că micile aranjamente nu se fac cu lupta pentru binele breslei. Dar asta nu înseamnă că nu e nevoie de nici un fel de implicare, că soarta mass-media trebuie lăsată pe mîna unor afoni, dornici de a avea ‘’o jucărie’’, cu care să ţină în şah politicul, economicul şi celelalte sectoare aducătoare de profit.

După balamucul din ’89, presa a primit culorile omologilor din afara graniţelor. S-a maimuţărit din greu pe tot felul de formate, s-au experimentat formule, partizanatele au fost ascunse sub diferite sintagme (televiziuni libere, ziare independente etc.). În general însă, presa scrisă şi audiovizuală n-a îndeplinit criteriile de echidistanţă, libertatea presei s-a… întins pînă la ciocnirea cu interesele patronatelor, iar pregătirea profesională a pierdut din interes, fiind promovate formate ce frizează mai mult derizoriul. Este şi una din cauzele (excluzînd-o pe cea economică) pentru care publicul a renunţat la masiva participare de realizarea unui rating care să permită exigenţa calitativă a actului jurnalistic.

E drept că mijloacele tehnologice au schimbat posibilităţile de documentare (superficiale, totuşi,  zic eu, cînd vine vorba de Internet), dar contactele directe s-au împuţinat sensibil, ceea ce reprezintă un mare dezavantaj în menţinerea unui standard înalt al prestaţiei  jurnalistice. Lucrurile devin şi mai grave cînd anume întîlniri internaţionale consemnează (numai) lipsa jurnaliştilor români. (În treacăt fie spus, alte organizaţii profesionale, cu precădere din sport – vezi federaţiile de fotbal şi judo, care au reprezentanţi chiar la vîrful organizaţiilor mondiale – au reuşit să menţină atenţia domeniului lor de activitate printr-o intensă şi activă participare).

Dacă aţi simţit anume năduf în propoziţiile de mai sus e numai pentru că, nici de data aceasta, n-au fost prezenţi la Beijing. Radio China Internaţional a organizat un interesant simpozion cu reprezentanţi ai presei din Rusia, Albania, Croaţia, Polonia, Ungaria, Bulgaria şi Serbia. Noi? Nicăieri. China şi-a intensificat colaborarea cu media din ţările est-europene, iar schimburile de angajaţi au dus la îmbunătăţirea practicii jurnalistice scrise, audio, video şi online.

Avem vagi legături cu federaţiile europene şi internaţionale ale jurnaliştilor, care organizează simpozioane, conferinţe şi congrese de certă calitate. Colaborările directe între redacţiile  româneşti şi cele din străinătate sînt nule, puţinii reporteri care acced la realizarea unor materiale de interes global îşi văd de ale lor, cum se spune. Ceea ce, să recunoaştem, nu e deloc productiv. Nici pentru instituţiile mass-media, în general,  şi nici pentru consumatorii producţiilor lor.