Abordări primejdioase

Radu VIDA

40 de ani de relaţii diplomatice între China şi UE. Prilej de povestiri diplomaticeşti, manifestări culturale, puse sub egida care trebuie, şi vizite.

Ca de la şefi la şefi.
De la început însă trebuie să facem o remarcă: vorbim despre două lumi diferite. Şi despre „două” ţări! Cu toate încercările de egalizare, cele două „uniuni” se conturează pe poziţii dintre cele mai diferite. Putem să afirmăm că UE nu este o ţară. Iar China nu este o uniune. Politologii din ambele „tabere” au încercat în diferite feluri să forţeze nota. Dar: UE se formează, şi încă de la o dată recentă, pe cînd China este, şi are în spate o cultură milenară. (Povestea cu toţi de la greci ne tragem, mai puţin unii, care au treabă cu Rîm-ul, poate fi, în cel mai fericit caz, folclor). Chiar dacă, aparent, şi China, şi UE sînt formate dintr-o multitudine de etnii, UE chiar este… despărţită de cultura popoarelor care o compun, pe cînd China are peste 97% populaţie han. Sigur, în cazul lor, acel 3% reprezintă, în cifre absolute, foarte mult. Numai că, de milenii, acest popor scrie şi vorbeşte o singură limbă: han yu (chiar dacă cu inflexiuni regionaliste), iar reforma din 1949 a adus revelaţia limbii putonghua, limba oficială, pe care o ştie toată lumea din această parte a lumii. O politică, o economie, un sistem fiscal unitar.

Pe cînd în UE…
În cadrul schimburilor politice de care încercam să vorbesc, Martin Schultz, preşedintele Parlamentului European, s-a deplasat la Beijing. Am urmărit cu atenţie întîlnirile de la cel mai înalt nivel şi am încercat să… decodez sensurile apropierii de care, fiecare, s-a străduit să facă caz. Surprinzător, chinezii s-au dovedit, şi de această dată, mai deschişi şi mai înţelegători. Cel puţin în ceea ce priveşte diferenţele de opinii existente între cele două entităţi. Spun „surprinzător” pentru că trebuie să fim de acord: sîntem foarte diferiţi. Vorba unui contemporan: ei, (chinezii n.n.) cu siguranţă au fost făcuţi de alţi extratereştri. Şi, dincolo de uzanţele diplomatice, mai marele PE şi-a dovedit aroganţa propriei culturi (deloc atît de greceşti, precum se susţine) şi a încercat (pentru a cîta oară?!?) să-şi impună punctul de vedere. Nu e prima oară, după cum ştim. Căci exportul de democraţie este caracteristic ţărilor occidentale. Iar cine nu se aliniază, e tratat ca atare. Ei bine, chiar şi în aceste momente aniversare, Martin Schultz n-a fost… suficient de diplomat. Şi, după o laudă aproximativă la adresa paşilor înainte, făcuţi de ţara gazdă în ceea ce priveşte protecţia mediului, preşedintele PE a adus în discuţie forma de guvernămînt şi politicile aplicate în China. Eterna poveste a drepturilor omului. Deschiderea pieţelor şi a egalităţii de tratament. Prima problemă este „cuţitul în rană” ca să zic aşa. Cuţit înfipt tot de către „modelul occidental”, care ştie să ascundă, sub faldurile libertăţilor de tot felul, constrîngerile proprii la iluzia… libertăţii. Iar „pieţele” şi „tratamentul egal” – subiecte de mare interes economic pentru derularea relaţiilor dintre cele două entităţi, se doresc transparente din partea chineză şi în… ceaţă din partea europeană. Un lucru care nu se poate întîmpla în comerţul dintre două state egale. Îl mînca grija pe d-ul Schultz de creşterea economică, prognozată la 7 la sută de către partea chineză! Cică „e bine” dar trebuie „să fie şi sustenabilă” (???) Probabil, nu întîmplător, experţi independenţi au publicat, în ziarul de cel mai mare tiraj din China, articole care să-i „înveţe” pe occidentali ce şi cum cu societatea chineză. George Tzogopoulos, de la Institutul de Studii europene din Nisa (Franţa), a făcut (în cotidianul Renminribau) o adevărată demonstraţie despre necesitatea istorică inevitabilă, în această etapă de dezvoltare a Chinei, a conducerii unice. Asta, în totală opoziţie cu intoleranţa europeană în domeniu.

Domnul Schultz n-a învăţat nimic din toate astea. Cu tot interesul pentru dezvoltarea relaţiilor UE-China.