A sosit poştaşul!

RADU VIDA

Chiar dacă nu vă amintiţi, realitatea altor vremi a produs folclor despre această instituţie: Poşta, poşta, a sosit poştaşul… Şi trilurile alunecau graţios şi optimist. În acele timpuri se scriau scrisori, se citeau ziare şi reviste de toate felurile, pachetele cu te miri ce brăzdau patria în lung şi-n lat… Obiceiurile s-au schimbat: vechiul poştaş e la concurenţă cu sms-ul de sărbători şi alte zile tot atît de calendaristice, abonaţii la ziare s-au împuţinat, iar poştaşul preferă să ducă pensiile, cu ciubucul aferent, pe cînd  pachetele…? Ei, bine, pachete se trimit şi astăzi, poate mai multe decît altădată. Dar au apărut firme private, mai puţin birocratice, mai eficiente şi, cu siguranţă, mai ieftine decît Poşta. Nu se mai încasează comision pe facturile de gaz, electrică, tv şi radio, reclamele îşi au şi ele  drumul lor ce ocolesc plata către Poştă… Telefoanele (fixe) s-au despărţit demult de finanţele instituţiei pomenite, (cele mobile nici n-au trecut prin zonă!), telexul a murit, faxul a îmbătrînit…
Mai spun?

Au avut loc schimbări atît de profunde în viaţa noastră! Iar Poşta, trebuie să recunoaştem, a făcut paşi neînsemnaţi pentru a contracara avalanşa de… atacuri la adresa cîştigurilor proprii. Neîndoielnic că instituţia a fost şi o vacă de muls pentru tot felul şmecheri. Toate acestea şi încă multe altele au condus la o situaţie de-a dreptul imposibilă. Iar managementul economic de nesusţinut.

Protestul poştaşilor – spun cu mîna pe inimă – este unul nejustificat. Sau, ca să fiu mai exact, poştaşii n-au de ce ieşi în stradă. Un ministru sau altul, un director sau altul… Tot un drac! Problemele Poştei române nu sînt de ieri, nici de azi. Aşa că, la masa negocierilor, mai exact în jurul unul „brain storming” al creierelor cunoscătoare şi dezinteresate, pare, acum, singura soluţie. Evident că un diretor general de la compania lu’ peşte nu are de ce să ia 8000 de euro (cifra este aruncată pe piaţă aşa, din … burtă, iar de verificat nu poate nimeni s-o facă). Şi  nici salariile de 800 de lei ale celor care bat potecile ţării nu sînt explicabile. Soluţia se află, cum spuneam, în rîndul oamenilor. A celor care fac această muncă.

Nu dau sfaturi. Dar: de-a lungul celor douăzeci şi ceva de ani am stat, pe perioade mai lungi sau mai scurte, în diferite sate din Germania. S-a întîmplat – nu o dată – ca maşina Poştei să vină şi de 2-3 ori la aceeaşi adresă. Cu scrisori, pachete, reclame, comenzi speciale… Maşini adaptate, cu uşă… lipsă pe partea dreaptă, tocmai pentru a uşura munca factorului poştal. Nu cunosc organizarea BundesPost, dar informaţiile din ziarele financiare dădeau de înţeles că este o afacere profitabilă. Iar statul a vrut/vrea să vîndă cu profit o parte din acţiunile companiei. Nu spun că sîntem nemţi, nu spun că ni se potrivesc metodele aplicate de ei pentru a obţine profit, corectitudine, servicii prompte şi de mare calitate. Spun doar că există în lume modele. Şi mai spun că nu trebuie să inventăm roata. Trebuie însă calm, voinţă şi înţelegere. Degeaba vocile din stradă care strigă „demisia!”. Degeaba cererile de stopare a vînzării companiei! Există o teorie, care a prins suportul solid al practicii şi care vorbeşte despre limita de competenţă. Poşta Română a ajuns în acel punct de unde nu poate mai mult. Asta înseamnă că trebuie schimbat, nu pe ici, pe colo, ci chiar în punctele esenţiale.
Restul? E fabulă.