A cui e vina pentru impasul politic din Italia?

La Stampa

Sînt aproape două luni de cînd s-a votat, iar Italia nu are încă un guvern. Care este motivul?

Unii dau vina pe Beppe Grillo, liderul Mişcării 5 Stele (M5S), dar Grillo a fost întotdeauna foarte clar, atît înainte cît şi după vot: în aceşti politicieni care au adus Italia la dezastru nu va putea niciodată să aibă încredere, dar dacă vor face propuneri împărtăşite de M5S nu este exclusă votarea lor. M5S îşi are vocaţia sa anti-sistem şi a declarat mereu deschis acest lucru. A-i cere să se schimbe este ca şi cum i-ai cere Papei Francisc să fie pentru căsătoriile gay.

În schimb, Bersani (liderul PD) nu numai că vrea această căsătorie, dar vrea să o facă cu “mireasa” recalcitrantă M5S. Aspiraţia lui Bersani de a fi premier nu este iraţională, avînd în vedere că coaliţia sa este cel mai mare grup din Parlament, că niciun guvern nu poate avea o majoritate în Cameră fără voturile PD şi că Poporul Libertăţii (PdL, centru-dreapta) a declarat că nu are rezerve sau prejudecăţi împotriva lui.

Problema nu este persoana lui Bersani, ci linia lui politică. Bersani ar dori să guverneze singur, dar cu voturile altora. Ar dori voturile PdL sau ale Ligii Nordului (pe cele ale lui Grillo a înţeles că nu le va avea), dar fără a face un guvern cu miniştri ai centrului-dreapta.

Această poziţie este în mod clar iraţională, nu numai din punctul de vedere al PdL ci şi al PD. Cum pot crede liderii acestui partid că vor iniţia un sezon de “schimbări” cu un guvern minoritar, care în orice moment poate fi condiţionat, şantajat şi scufundat de susţinătorii săi din afară? Cum se poate gîndi PD să guverneze Italia în furtuna crizei economice şi sociale, dacă supravieţuirea guvernului depinde din start de bunăvoinţa altora, care nu-l iubesc şi oricînd îi pot scoate din priză aparatele?

Şi totuşi aceasta a fost de la început iraţionala schemă politică a lui Bersani: formarea unui guvern minoritar, sau un acord mai mult sau mai puţin tehnic cu Berlusconi. Bersani se teme, după cît se pare, de singura soluţie care ar putea da un guvern neefemer: un acord serios între dreapta şi stînga. Nu sînt greu de ghicit motivele acestei temeri. Dacă se va crea un guvern susţinut de PD şi PdL, acordul ar fi imediat catalogat drept confuzie, tot ce poate face mai tulbure politica: acorduri pe sub masă, schimburi de favoruri şi fotolii, pacte de nemărturisit.

Oare este posibil ca politica italiană să aibă o părere atît de proastă despre ea încît să dea drept scontat că ceea ce a funcţionat în alte ţări se va transforma în Italia într-un pact monstruos de putere? La ideea de guvern bipartizan apare automat cuvîntul confuzie, înainte de a vedea programele şi intenţiile. De ce se imaginează doar compromisuri în jos, cînd lucrul de care este nevoie este selectarea celor mai bune idei de la ambele partide?