A 7-a artă – Franz. De la Franz Kafka

Franz-regia Agnieszka Holland; producție 2026; corproducție Cehia, Polonia, Germania, Franța-nu este filmul care să ofere răspunsuri, ci unul care multiplică întrebările. Fiecare secvență deschide o nouă fereastră, spre biografia lui Kafka, spre istoria Europei, spre memoria colectivă, spre destinul evreilor, familie și, nu -n cele din urmă, spre propriile noastre neliniști. Când se termină, filmul nu se încheie. Începe să lucreze în mintea celor care l-au văzut. Aceasta este cu adevărat măsura unui film cu adevărat bun. Nu faptul că impresionează în timpul proiecției, ci faptul că a doua zi, simți nevoia să vorbești despre film. Unul care nu poate fi epuizat în câteva fraze, două sau trei observații. Mai ales că nu este deloc un film comod. Dar tocmai aceste filme incomode sunt cele care rămân cu noi, generând zile întregi de reflecție.

Agnieszka Holland este o regizoare de succes. O dovedește și Franz, modul curajos în care-i duce povestea mai departe. Cum știm, Kafka a murit în 1924 înainte ca nazismul să ajungă la putere și înainte de Holocaust. Holland nu termincă filmul la anul 1924, nu izolează viața lui Kafka de istoria care a urmat. Arată  cum lumea în care a trăit Kafka-Praga evreiască, cosmopolită, vorbitoare de cehă și germană-va fi aproape redusă la zero de nazism. Acest lucru conferă filmului o dimensiune tragică suplimentară. Nu este vorba numai despre dispariția unui om, Kafka, ci și dispariția unei întregi lumi.  Istoria intră brutal în viața a mii și mii de oameni. Holocaustul nu este redus la cifre sau la discursuri, este văzut prin oameni concreți, fapte, familii destrămate, pierderi ireparabile.

În fond, Franz nu vorbesște doar despre Kafka. Vorbește despre  fragilitatea civilizației europene plasată într-un interval surprinzător de scurt, atât cât să alunece spre barbarie.

Am menționat faptul că Franz deschide noi ferestre. Concret, ferestre spre biografia unui om, cu fragilitățile și contradicțiile sale. Spre istoria Pragăi și a Europei Centrale. Spre destinul evreilor în secolul al XX-lea. Spre relația dintre memorie și identitate. Spre modul în care posteritatea transformă un om într-un simbol, chiar și într-un obiect de consum cultural, gen căni, magneți, bluze, genți, figurine Kafka, turism literar în două cuvinte. Spre  felul în care este prezentată relația dintre creație și suferință.

Am privit filmul mai puțin ca pe o biografie și mai mult ca pe o interpretare. Caz în care în discuție intră teme fundamentale precum om, vinovăție, libertate, transcendență, iubire, greșeală, vină, recunoaștere, minciună. În scrierile sale, personajele lui Kafka nu sunt eroice, sunt oameni prinși în mecanismele pe care nu le înțeleg pe deplin. Literatura nu a fost inventată din imaginație pruă, ci din felul în care Kafka și-a trăit vulnerabilitatea, din felul în care Kafka a perceput lumea.

Agnieszka Holland construiește filmul ca un colaj, fragmente din viața lui Kafka, de la copilărie până în cel de al 2-lea Război Mondial. Îmbină faptele istorice documentate cu scene supranaturale inspirate din scrisorile, jurnalele și proza autorului. Nu în ultimul rând, filmul exploatează la maximum corpul fragil al lui Kafka, relațiile sale amoroase și complexele fizice. Astfel, atmosfera creată surprinde perfect sentimentul de alienare și birocrație, sufocante în scrisul lui Kafka. Amplifică starea de izolare, sugerează direct tragediile secolului XX (Holocaustul de exemplu), scenele de izolare alternând cu momente de intimitate pasională și explozii de energie creatoare. Holland evită orice sentimentalism./ Cele 127 de minute au o tensiune aproape continuă. Nu oferă spectatorului prea multe momente de respiro. Filmul se înscrie într-o categorie rară de biografii cinematografice, nu încearcă să explice geniul, ci să-l umanizeze. Iar de cele mai multe ori, umanizarea este mai revelatoare decât orice mit. Mai mult chiar, Holland nu insistă pe toate etapele vieții lui Kafka, ci face salturi ample, bruște de multe ori. Coplăria lasă repede loc maturității, Primul Război urmat imediat de cel de al 2-lea, prezentul zilelor noastre cu vizitele la casa memorială Kafka de la Praga.

Filmul ne mai spune ceva. Nu doar noi îl citim pe Kafka. Și istoria ultimului secol îl citește pe Kafka, redescoperindu-l în contexte mereu noi.

Familiile din film nu sunt doar fire narative paralele, ci moduri de a privi și analiza istoria. Ele ajung să se reflecte una în cealaltă, iar prin destinele lor filmul ne arată cum evenimentele istorice, mari sau mici, pătrund în intimitatea oamenilor, modelându-le acțiunile și comportamentele. Istoria nu este făcută numai din evenimente, ci și din oameni, din familii. Iar scenele de familii sunt la fel de greu de suportat ca și cele de război.

Actorii sunt pe măsura și la înălțimea rolurilor în care au fost distribuți: Idan Weiss/Franz, Aaron Friesz/Oskar Baum, Peter Kurth/Hermann Kafka, Katharina Stark/Ottla Kafka, Sebastian Scwartz/Max Brod, Sandra Korzeniak/Julie Kafka, Marta Dancingerova/Elli Kafka.

Franz este și rămâne filmul care refuză să fie redus la o singură interpretare. Merit incontestabil al întregii echipe artistice.

Demostene Șofron