De la marea criză din 1930 la cea de azi

Le Monde

Marea criză declanşată în 2007 a fost mai întîi financiară, apoi economică şi din 2011 ea este socială şi politică. Această transformare a durat trei-patru ani, la fel ca prima mare criză: din 1929 pînă în 1932. La începutul anilor “30, pe măsură ce politicile aplicate se dovedeau incapabile să stopeze propagarea depresiunii în lumea occidentală, apoi la nivelul întregii lumi, cu excepţia notabilă a Uniunii Sovietice, constatarea eşecului a devenit evidentă în numeroase ţări şi a generat o mulţime de iniţiative protestatare. Unele manifestaţii au fost chiar înăbuşite în sînge, precum în Statele Unite şi Australia.

Atunci guvernele din două ţări mari s-au clătinat, în mod radical diferit, în Statele Unite şi Germania, odată cu venirea la putere a lui Hitler şi Roosevelt. Cazul Marii Britanii este diferit: laburiştii lui R. Mac Donald, veniţi la putere în 1929, au format un cabinet de uniune naţională din 1931 pînă în 1935, înainte de revenirea la putere a conservatorilor. Situaţia este diferită în Franţa şi Spania: de-abia din 1935 alianţa electorală între partidele comuniste şi stînga socialistă şi radicală duce la marele elan al Frontului Popular, repede stopat de războiul civil franchist sau revenirea guvernelor conservatoare.

Se producea o schimbare completă, mai mult sau mai puţin durabilă, a alianţei electorale de bază: centrul de greutate s-a mutat de la alianţa dintre clasele medii şi cele avute la alianţa dintre clasele medii şi cele populare. A rezultat, în cazul american şi francez, un seism politic şi valuri de reforme, care s-au dovedit decisive: ele au contribuit din plin la stabilizarea capitalismului după 1945 şi la structurarea lumii în care trăim.

Ce ne spun aceste experienţe în ianuarie 2012? Din acest punct de vedere, declanşarea mişcării “indignaţilor” şi de tipul “Occupy Wall Street” este relevantă. Aceste mişcări sociale sînt desigur foarte eterogene: între mulţimea adunată în Spania şi Grecia şi acţiunile mult mai restrînse de la New York, Londra şi Paris este aceeaşi diferenţă ca între manifestaţiile de masă şi iniţiativele de comando.

Aceste mişcări au în comun atitudinea de condamnare morală şi aceeaşi respingere a politicii ca atare. Şi criza din anii “30 cunoscuse acelaşi tip de atitudine, mai precis în anii de răscruce, cînd se trece de la catastrofa financiară şi de la contracţia economică la accentuarea suferinţei “perdanţilor”: şomeri, săraci, care erau atunci mult mai numeroşi şi vizibili decît acum, din cauza lipsei unei protecţii sociale semnificative.

Dar sînt şi lucruri care ne diferenţiază de anii “30. Mai întîi, speranţele epocii erau legate de planificare (autoritară sau nu) şi de primele (şi timidele) politici de relansare bugetară. Aceste două perspective şi-au pierdut relevanţa. Trăim într-o lume care a întors pagina totalitarismului comunist şi care explorează la nesfîrşit limitele statului-naţiune. O altă diferenţă majoră faţă de condiţiile de succes ale coaliţiilor de tip “Front Popular” este aceea că ele au apărut ca urmare a unui calcul geopolitic: Stalin vroia să lupte împotriva nazismului prin alianţe cu partidele “burgheze”, exista deci o acţiune comună internaţională, parţială, e adevărat, dar concretă.

Noul regim de creştere trebuie să ţină seama de mediul înconjurător, trebuie edificată o Europă care îşi coordonează politicile nu numai pentru a răspunde crizei datoriei, dar şi pentru a relansa investiţiile productive şi a reinstaura solidaritatea.