Japonia încearcă să dezlege şarada creată de fostul lider nord-coreean Kim Jong-Il

Nezavisimaia Gazeta

Vestea privind decesul lui Kim Jong-Il a luat lumea oarecum prin suprindere. În Japonia, unde de regimul lui Kim Jong Il se legau în special amintiri şi aşteptări negative, această veste a stîrnit o reacţie departe atît de tristeţe, cît şi de bucurie.

Schimbarea liderului constituie, de obicei, o şansă la reînnoire, la realizarea unor vechi speranţe. În cazul Coreii de Nord, însă, apare în primul rînd temerea că schimbarea liderului ar putea duce la o destabilizare bruscă şi periculoasă, la fel cum s-a întîmplat după moartea lui Stalin, a lui Mao Zedong şi a multor alţi lideri de acest tip.

Coreea de Nord rămîne încă o enigmă politologică nedesluşită şi nimeni nu ştie exact cum funcţionează această maşinărie. Nu se cunoaşte acest lucru nici în Japonia. De altfel, este posibil ca Tokyo nici să nu-şi dorească să afle acest lucru: japonezii sînt interesaţi de lucruri simple şi clare.

În primul rînd, va putea oare fiul-succesor Kim Jong-Un, care nu este încă un lider adevărat, să păstreze puterea? Nu întîmplător, prima reacţie a premierului nipon Yoshihiko Noda la vestea morţii lui Kim Jon-Il a fost să-i dea un telefon preşedintelui american Barack Obama. Înainte ca situaţia cu noua putere de la Phenian să se clarifice, Noda se grăbeşte să convină o strînsă cooperare şi un schimb de informaţii în cadrul parteneriatului trilateral SUA-Japonia-Coreea de Sud.

În al doilea rînd, dacă schimbarea puterii de la Phenian se va realiza relativ fără probleme, ce fel de putere va fi aceasta? Este evident că fosta structură a puterii nu va putea fi menţinută. Cu 17 ani în urmă, cînd Kim Jong-Il era în situaţia în care se află astăzi fiul său, lucrurile erau diferite: Kim Jong-Il avea pe atunci 52 de ani, iar de pregătirea lui la “tron” tatăl său s-a ocupat timp de 20 de ani. Kim Jong-Un are astăzi doar 28 de ani şi a fost proclamat oficial succesor abia toamna trecută.

Se poate presupune că, înainte de a muri, Kim Jong-Il şi-a asigurat sprijinul armatei, unde poziţiile fiului nu sînt încă suficient de solide. Este absolut posibil ca în testamentul politic, dacă acesta există, Kim Jong-Il să fi rugat garda veche să-i ajute fiul să devină lider adevărat, iar aceasta, pentru a menţine un sistem pe care l-a slujit cu devotament timp de mulţi ani, ar fi putut promite acest lucru. Însă aceasta înseamnă, după cum se presupune în Japonia, că pentru o perioadă de timp în Coreea de Nord ar putea exista o conducere colectivă.

În mass-media internaţionale circulă informaţii conform cărora tînărul lider va avea un fel de “tutore”, practică asemănătoare celei din istoria monarhiilor, cînd tinerii regi aveau cîte un regent. Însă, cum se va potrivi acest lucru cu esenţa regimului nord-coreean însuşi, care a fost creat şi în toţi aceşti ani a funcţionat pe baza matricei ideologice şi politice a cultului personalităţii? Dacă acest lucru va duce, în final, la progres în baza regimului politic, dacă varianta nord-coreeană a tandemului (unchi-nepot) se va putea decide la o lentă transformare a totalitarismului dur în unul mai blînd, atunci lucrurile nu sînt chiar atît de rele. Însă, s-ar putea întîmpla ceea ce a fost şi în istoria Chinei post-Zedong, cînd contradicţiile dintre mama-regentă şi fiul-imperator au distrus definitiv dinastia. După cum atenţionează cotidianul nipon Yomiuri, în condiţiile inexistenţei unui lider puternic, “nu se poate exclude în totalitate acutizarea luptei pentru putere şi o lovitură militară de stat”.

În al treilea rînd, ce se va întîmpla cu politica externă a Coreii de Nord? Dacă noul regim va fi sfîşiat de lupte interne, atunci politica externă va deveni prima victimă. Iar aceasta presupune lansări de rachetă, noi teste nucleare, ameninţări la adresa Coreii de Sud, escaladarea tensiunilor, balansarea la limita războiului şi multe alte elemente de coşmar.

Cine în acest caz va putea juca rolul de stabilizator? Acest rol ar putea fi asumat doar de China, care are cele mai strînse relaţii cu regimul nord-coreean şi anumite pîrghii de influenţă asupra acestuia. China, care este îngrijorată mai mult ca alte ţări de posibilitatea unei destrămări necontrolate a regimului nord-coreean, va depune fără îndoială toate eforturile pentru a asigura o predare lină a ştafetei. Însă, nu este foarte clar de ce posibilităţi va dispune China în cazul în care volantul politic intern nord-coreean va începe să se rotească la viteză maximă. Ţinînd cont de atitudinea tradiţional neunitară faţă de China, este puţin probabil ca Beijingul să-şi poată permite să se amestece brutal în treburile interne ale unei alte ţări.

În Japonia, mulţi sînt interesaţi şi de modul în care noua situaţie din Coreea de Nord se va răsfrînge asupra viitoarelor alegeri din Coreea de Sud. Care va fi reacţia Seulului la evenimente, în cazul în care acestea vor ieşi în asemenea măsură de sub control, încît el nu va mai da doi bani pe sfaturile de la Washington sau Tokyo?