Spectator Suflete moarte. anatomia unei lumi în care totul se vinde, până și sufletul

Este spectacolul care recuperează un text clasic, dar și unul care îi redescoperă neliniștitor actualitatea. Una din care nu lipsesc lăcomia, avariția, corupția, transformarea existenței într-o afacere profitabilă. Suflete moarte, în dramaturgia lui István Bessenyei Gedő, în regia lui István Szabó K., propune o incursiune într-o lume în care morala devine negociabilă, cinstea se transformă într-un inconvenient, în timp ce dorința de îmbogățire justifică aproape orice mijloc. Pornind de la universul satiric al lui Nikolai Vasilievici Gogol, spectacolul construiește o imagine grotescă a societății rusești din epoca țaristă. Dincolo de distanța istorică, lansează o întrebare incomodă, cât de mult s-a schimbat mecanismul corupției? Răspunsul este unul singur, deloc.

În centrul acestei lumi se află Cicikov, tur de forță remarcabil dus la capăt de Bács Miklós. Cicikov rămâne individul pentru care existența se reduce la un calcul permanent al avantajelor. Planul său de a cumpăra țărani iobagi deja decedați, încă înscriși în registrele oficiale, exploatează o fisură a sistemului birocratic și fiscal al Rusiei țariste. Ceea ce este absurd devine o mare de afaceri. Morții pot produce profit, iar documentele pot conferi aparența legalității unei operațiuni profund imorale. În această tranzacție macabră se concentrează una dintre intuițiile fundamentale ale lui Gogol. Într-o societate dominată de interese materiale, până și moartea poate fi convertită în capital. Sufletele moarte nu sunt doar țăranii dispăruți din registrele vieții. Sunt mai mult decât atât, metafora unei umanități care și-a pierdut reperele morale.  Cicikov nu este un răufăcătorul spectaculos, ci produsul unei mentalități în care succesul material devine măsura reușitei. Știe să observe, să flateze, să negocieze și să identifice slăbiciunile interlocutorilor. Își adaptează discursul în funcție de fiecare proprietar, schimbându-și tactica fără a-și abandona vreodată scopul, flexibilitate care-i definește profilul psihologico-social. Cicikov nu are nevoie să creadă în valorile pe care le invocă. Îi este suficient să știe că ceilalți vor să le audă. Politețea devine instrument, conversația devine strategie, iar relațiile sociale se transformă în capital simbolic, susceptibil de a fi convertit în profit. Nu se opune sistemului, învață să funcționeze în interiorul lui, exploatându-i contradicțiile și complicitățile. Este omul mai mult sau mai puțin discret, adaptabil însă, care înaintează prin fisurile unei ordini sociale corupte. La urma urmei, nu Cicikov inventează corupția, îi descoperă potențialul economic. Este simultan manipulator și simptom al societății sale. Fără vanitatea proprietarilor, fără lăcomia lor, fără indiferența funcționarilor și fără disponibilitatea generală de a negocia orice, afacerea sa nu ar putea exista. Exact ca în zilele noastre.

Universul lui Gogol este populat de personaje desprinse dintr-o lume îndepărtată, dar care continuă să fie recognoscibile prin tipurile umane pe care le întruchipează. Fiecare dintre proprietarii întâlniți de Cicikov reprezintă o variantă a degradării morale, o formă particulară a raportului dintre om, avere și conștiință. Manilov/Orban Attila este visătorul steril, prizonierul unei amabilități lipsite de substanță. În lumea lui Manilov, până și lipsa de caracter poate dobândi înfățișarea agreabilă a politeții. Korobocika/Kali Andrea, al cărei nume trimite la imaginea unei cutii, întruchipează spiritul îngust, suspiciunea și atașamentul aproape obsesiv față de bunurile concrete. Prudența sa nu este expresia unei conștiințe morale, ci a instinctului de conservare a proprietății. Nozdriov/Balla Szabolcs aduce în această galerie o energie dezordonată, agresivă, imprevizibilă, ce transformă orice întâlnire într-un joc al interesului personal. Sobakevici/Kardos M. Robert este robust, suspicios și pragmatic. Spre deosebire de ceilalți, privește lumea fără iluzii. Orice are un preț, orice poate deveni obiectul unei tranzacții, negocierea trebuie purtată în termenii cei mai avantajoși. Materialitatea sa greoaie sugerează o lume în care valorile spirituale au fost împinse la margine, iar relațiile dintre oameni se organizează după logica proprietății și a profitului. Pliușkin/Dimeny Aron reprezintă forma cea mai tulburătoare a degradării. Dorința de a acumula depășește nevoile existenței, transformându-se într-o obsesie distructivă. Strânge, păstrează, ajungând să fie devorat de propria acumulare. Nu avem de-a face în romanul lui Gogol, cu simple figuri comice, construite în jurul unei singure trăsături. Ele-Feudulina/Laczo Julia, Lizocika/Albert Csilla, Selifan/Kiss Tamas, Petrușka/Fogarasi Alpar, Guvernatorul/Biro Jozsef, Soția guvernatorului/Kato Emoke, Caterina/Daradics Hanna, Șeful poliției/Buzasi Andras, Pelageja/Totszegi Zsuzsa, Președintele Curții de Apel/Bogdan Zsolt, Anna/Csutak Reka, Procurorul/Bodolai Balazs, Dirigintele poștei/Vass Robert Laczko, Sofia/Petho Aniko, Kirill/Kovacs Norbert, Inspectorul serviciului sanitar/Fazakas Hunor, Emilia/Roman Eszter, Soția viceguvernatorului/Kicsid Gizella, Viceguvernatorul/Szucs Ervin, Mijuev/Marosan Csaba, Fetinia/Kantor Melinda, Pincer/Biro Gergo, Vindis Andrea/Mama Rusia, Gedo Zsolt/Funcționar-toate la un loc alcătuiesc o adevărată hartă a viciilor sociale, de la visarea fără acțiune la zgârcenie, minciună, brutalitatea interesului și acumularea patologică.

Regia lui István Szabó K. urmărește un traseu cursiv și antrenant, în care succesiunea întâlnirilor și a negocierilor susține dinamica spectacolului. Construcția scenică favorizează alternanța dintre situațiile comice și momentele în care râsul capătă o nuanță neliniștitoare. Din această oscilație se naște tensiunea specifică universului gogolian, situat la granița dintre comicul absurd, grotesc și umorul negru. Corupția nu este prezentată ca un accident izolat, ci ca o rețea de interese, slăbiciuni, complicități.

Scenografia semnată de Gyopár Bocsai, costumele de Bianca Imelda Jeremias și muzica lui Tibor Cari se înscriu într-un univers vizual și sonor adecvat epocii în care se desfășoară acțiunea. Coerența acestor componente contribuie la conturarea atmosferei rusești din secolul al XIX-lea și susține convenția scenică a unei lumi în care ierarhiile sociale, proprietatea și prestigiul au o importanță decisivă. Decorul oferă cadrul în care personajele își expun obsesiile și își desfășoară negocierile. Costumele contribuie la individualizarea lor și la sugerarea statutului social. Muzica completează arhitectura teatrală, participând la definirea tonalității spectacolului, la articularea relației dintre comic și grotesc.

Actualitatea spectacolului se dezvăluie cu precădere în această paralelă dintre societatea rusă descrisă de Gogol și lumea contemporană. De la sine înțeles, instituțiile, legislația și formele de manifestare ale corupției s-au schimbat de-a lungul timpului.  Dorința de îmbogățire cu orice preț este motorul acestei lumi, se manifestă diferit de la un om/personaj la altul, rezultatul fiind același, degradarea relațiilor umane și transformarea valorilor în instrumente ale profitului.  Suflete moarte este o radiografie a felului în care interesul material domină conștiința.  Spectatorul nu descoperă doar o lume dispărută, ci și reflexele prezentului, goana după bani, cultul aparențelor, negocierea principiilor, tentația de a obține avantaje indiferent de consecințe. Acesta este avertismentul pe care Gogol îl transmite publicului de astăzi. Societatea nu se degradează numai prin mari sau mici fraude, ci și prin compromisurile mărunte care le fac posibile. De aici și îndemnul meu, citiți Suflete moarte!

Demostene Șofron