Trama – firul care leagă timpul, memoria și oamenii: Flavius Lucăcel la Galeriile de Artă „Făclia”

Galeriile de Artă „Făclia” găzduiesc în această perioadă o expoziție care propune publicului clujean o întâlnire cu memoria, materia și timpul. Organizată în cadrul proiectului Ferestre de către Asociația JAD, în colaborare cu Primăria Municipiului Cluj-Napoca, evenimentul aduce în prim-plan cel mai nou concept plastic și teoretic semnat de Flavius Lucăcel: Trama. Expoziția rămâne deschisă spre vizitare până la începutul lunii noiembrie, oferind vizitatorilor ocazia de a descoperi o viziune artistică singulară asupra moștenirii noastre culturale.

Satul de la marginea lumii: o recuperare a memoriei

În deschiderea vernisajului, Demostene Șofron a creionat coordonatele metafizice și afective ale expoziției, subliniind caracterul ei neconvențional:m„«Satul de la marginea lumii» deschide, fără exagerare, o lume. Un titlu deopotrivă poetic și provocator, cu o discretă încărcătură metafizică, el ne invită să pășim dincolo de hotarele timpului imediat, într-un univers în care satul nu este doar un spațiu geografic, ci o formă de eternitate, un loc al memoriei și al supraviețuirii prin tradiție. Este satul despre care Lucian Blaga scria că reprezintă «matricea spirituală a ființei românești», satul în care, reiau formularea, veșnicia s-a născut la sat. În universul vizual al lui Flavius Lucăcel, veșnicia nu are nimic idilic sau convențional. Nu este o lume fardată într-o imagine pastorală, cu gospodării impecabile și peisaje îmblânzite de nostalgie. Artistul propune o întâlnire cu materia însăși a timpului, obiectele pe care viața le-a uzat, cu suprafețele pe care amprentele timpului, gesturile și oamenii și-au lăsat urmele.

Satul său nu este reconstituit, ci recuperat. Nu este decorativ, este viu prin memoria lucrurilor care l-au alcătuit și-l alcătuiesc mai departe. Ușile și ferestrele, ferestrele, ștergarele și perdelele, cipca, dantela și alte fragmente desprinse din intimitatea gospodăriilor țărănești devin mai mult decât simple elemente de recuzită. Ele poartă în fibrele și asperitățile lor o întreagă geografie colectivă. (…)

Artistul salvează de la dispariție nu doar obiecte, ci și o anumită formă de a locui lumea.”

Geneza acestui proiect se află în ideea care a aparținut regretatului scriitor Radu Țuculescu, care i-a propus lui Flavius Lucăcel o colaborare specială: lansarea propriului său roman, Povestirile Mamei Bătrâne, să aibă loc chiar în cadrul unei expoziții de pictură semnate de Lucăcel, intitulată Satul de la marginea lumii. Deși trecerea în neființă a scriitorului a lăsat proiectul inițial neterminat, artistul a ales să ducă până la capăt această promisiune de suflet, oferindu-i continuitate prin conceptul Tramei.

Expoziția devine, în egală măsură, un omagiu adus femeilor din comunitățile noastre rurale, mamelor, bunicilor, străbunicilor, cele care au lucrat materialele textile în condiții grele, „în 1001 de nopți românești”, la lumina lămpii, închinate războiului de țesut. Totodată, este un pios omagiu adus meșteșugarului anonim sau uitat. Un exemplu grăitor este istoria ramelor de fereastră folosite în expoziție, lucrate cândva manual de un om din Tihău care, din dragoste și lipsit de mijloace financiare, a ucenicit timp de șase luni la un tâmplar doar pentru a-și făuri singur ferestrele casei. Când casa a fost demolată de urmași, geamurile au fost salvate, ajungând astăzi să fie suportul fizic și simbolic al acestor lucrări.

Definindu-și poziția în tot acest angrenaj, Flavius Lucăcel mărturisește: „De fapt, eu ce sunt? Sunt un curier care ia un mesaj lăsat de niște oameni, un păstrător de memorie. Duc acest mesaj, l-am adus în prezent, va merge în viitor, nu știu unde se va opri mesajul.”

 „Trama” și Treimea Laică

Termenul tramă reunește într-o sinteză perfectă două dimensiuni: în țesătorie, trama este firul transversal trecut prin urzeală pentru a structura pânza; în literatură, trama reprezintă firul narativ care leagă întâmplările. În creația lui Flavius Lucăcel, firul textil devine firul poveștii. La baza acestui concept stă ceea ce scriitoarea Marta Petreu numește o Treime laică, o succesiune de gesturi creatoare desfășurate de-a lungul timpului: „E vorba de o Treime. Laică, firește. Întîi au fost femeile, străbunicile și bunicile și mamele noastre, care au tors și țesut, într-o mie și una de nopți, poate o mie și una de zile, firele și le-au transformat în țesături împodobite cu alte fire, colorate precum curcubeul ori precum o fînață în iunie. Apoi a fost tîmplarul care a transformat cheresteaua în rame, în ferestre pe unde ziua să intre, iar seara să iasă lumina. Iar la sfîrșit, acum, cînd lumea noastră țărănească a ieșit din istorie și din existență căci s-a ridicat la cer, am venit eu. Eu, curierul, pictorul purtător de memoria grea a trecutului, care aduc țesăturile și ramele laolaltă și le celebrez într-o viziune. E o tramă, o urzeală și-o legătură între noi, cei înșirați în timp ca pe ață. În amintirea lor, am făcut, ca în vis, aceste trame” — MARTA PETREU

Geografii afective și fire narative

Trama memoriei: Biografia obiectelor creează o veritabilă hartă afectivă și istorică. Țesăturile, șervetele sau pânzele păstrate de generații, provocate să conviețuiască cu rame și structuri lemnoase salvate din vechi clădiri urbane sau rurale, devin spații de întâlnire. Prin artă, se adună simbolic la aceeași masă oameni, familii și geografii îndepărtate care nu s-au cunoscut niciodată, transformând obiectul textil și suportul de lemn într-o rețea a amintirii colective.

Trama locurilor: Lucrările nu încearcă o ilustrare etnografică rigidă a diferitelor regiuni, ci caută să surprindă stări, sensibilități și identități culturale. Trecerea de la un spațiu geografic la altul se face prin nuanțe, straturi arheologice de culoare sau explozii cromatice. Frumusețea și tradiția nu sunt privite separat, ci ca o construcție comunitară realizată prin contribuții succesive — unde un tâmplar dintr-o comunitate, o țesătoare din altă zonă și pictorul aduc împreună bucăți de lume pentru a demonstra că moștenirea culturală poate fi deopotrivă solemnă, profundă sau sărbătorească.

Trama povestirii (Șeherezada, O mie și una de nopți): Trimiterea literară devine directă. Așa cum Șeherezada își prelungește existența prin istorii înlănțuite, pânza și ramele din lucrările lui F. Lucăcel poartă privitorul de la țesătoare la familie, de la dăruitor la pictor și, în final, la privitor, lăsând povestea mereu deschisă spre „noaptea următoare”.

În acest dialog dintre fibra textilă, structura ferestrelor și intervenția picturală, arta funcționează ca un spațiu de întâlnire neașteptat. Gesturile uitate ale țesătoarelor și meșteșugul tâmplarilor anonimi își găsesc astfel o nouă coerență în prezent, iar privitorul este invitat nu doar să contemple o imagine, ci să devină ultimul inel al unui lanț uman întins peste generații. Expoziția rămâne o invitație deschisă la participare și o pledoarie discretă pentru continuitate.

Mara A. MUNTEAN