Apatie în alb și negru – Străinul lui François Ozon și spectacolul indiferenței

Noua ecranizare a romanului L’Étranger (Străinul), semnată de regizorul francez François Ozon, readuce pe marele ecran capodopera existențialistă publicată de Albert Camus în 1942. Produs de FOZ în coproducție cu Gaumont, France 2 Cinéma, Macassar Productions și Scope Pictures, filmul îi are în distribuție pe Benjamin Voisin în rolul lui Meursault, alături de Rebecca Marder (Marie), Pierre Lottin (Raymond Sintès), Denis Lavant, Swann Arlaud și Mireille Perrier. Această nouă viziune marchează a treia adaptare cinematografică importantă a textului camusian, după versiunea clasică a lui Luchino Visconti din 1967 și reelaborarea modernă a lui Zeki Demirkubuz din 2001. Filmată în primăvara anului 2025 pe teritoriul Marocului, producția captează fidel zăduful, tăcerile și tensiunea apăsătoare din Algeria colonială.

Două indiferențe

Ozon reușește să analizeze pe deplin și să proiecteze vizual conceptul de indiferență divizat treptat pe două paliere complementare: mai întâi indiferența din interiorul lui Meursault, iar apoi indiferența din jur, cea a societății. Prima este, bineînțeles, o indiferență existențialistă, sâmburele gândirii camusiene, expusă însă de Ozon într-o manieră umbrită, apăsătoare. Ca spectator, înțelegi și nu înțelegi, simți și nu simți. Firul narativ este clar, dar refuză cu obstinație să ofere o clarificare liniștitoare; enervează până în măduva oaselor prin lipsa catharsisului înălțător. Dacă tradiția narativă pre-modernă, de la armonia clasică la mântuirea romantică, conduce narativul într-o curbă ascendentă spre un punct maxim de tensiune, urmat de o descărcare eliberatoare și o împăcare cu sens, Camus (iar Ozon îi urmează fidel logica) ne aduce într-un apoplexie existențială, accentuând că tot ce se află în afara noastră își urmează cursul nestingherit, cu sau fără epifaniile noastre: tragedia personală nu reprezintă o tragedie pentru univers.

Ozon a înțeles perfect punctul de plecare și punctul terminus al acestei viziuni, ghidându-l pe Benjamin Voisin într-o interpretare ce împinge răbdarea privitorului până la exasperare. Ajungi, ca spectator, să vrei să-l scuturi pe Meursault, să-i dorești salvarea, să-ți dorești ca el să mintă, să se prefacă! Prin egoismul nostru, care caută cu deznădejde un catharsis convențional, am fi dispuși să-l vedem simulând regretul doar pentru a scăpa. Însă Meursault rămâne de o autenticitate tăioasă. În timpul procesului, el nu verbalizează o vinovăție clasică, ci invocă o stare de lehamite și plictis („Simt o oarecare plictiseală”; „Un fel de agasare”). Singura sa epifanie rămâne deschiderea către „blânda indiferență a lumii”, realizând că a fost fericit și că este încă fericit, sperând doar la prezența multor spectatori în ziua execuției care să-l întâmpine cu strigăte de ură.

Cea de-a doua formă de indiferență e cea societală. Aceasta deranjează profund pentru că este construită pe ipocrizie. Întreg procesul lui Meursault nu se concentrează pe actul obiectiv al crimei de pe plajă. Așa cum ni se sugerează direct, societatea timpului nu pare cu adevărat marcată de asasinarea unui arab. Meursault ajunge să fie judecat și condamnat pentru că nu a plâns la înmormântarea mamei sale, pentru că nu a dorit să-i deschidă sicriul, pentru că nu s-a supus rigorilor afective impuse de codul social.

În tot acest timp, sora victimei asistă la proces așteptând o formă de dreptate, dar în van: este forțată să fie martora unei lungi dezbateri despre conduita morală a unui bărbat alb. Lipsa lacrimilor lui Meursault devine mai importantă pentru tribunal decât moartea fratelui ei. Indiferența instituționalizată devine barbarie, iar cele două dimensiuni, cea individuală și cea colectivă, se contopesc. Procurorul general sintetizează această acuză morală susținând că acuzatul nu are suflet și că este îi sunt inaccesibile principiile umane elementare, uciderea simbolică a mamei sale prin lipsa de doliu izolându-l definitiv de comunitate. Absurdul procesului atinge apogeul în dialogul cu martorul Perez: L-ați văzut pe domnul Meursault plângând? / M. Perez: Nu./ Dar l-ați văzut sa nu plângă? M. Perez: Nu./ Iată imaginea acestui proces. Totul este adevărat și nimic nu este adevărat!

O oglindă pentru prezent

Încadrarea regizorală subliniază atent acest filon. Filmul se deschide cu intrarea lui Meursault în închisoare și cu afirmația sa directă privind fapta comisă, și se încheie simbolic pe un deal, la mormântul victimei Hassan, cu marea în fundal și cu sora acestuia vizitându-i amintirea. Dacă societatea din film a ignorat această dimensiune, regizorul refuză să o ocolească. În fond, drama surprinde modul în care un om blazat curmă o viață din motive derizorii, deranjat de lumina or orbitoare a soarelui reflectată în lama unui cuțit.

Interpretarea lui Benjamin Voisin se bazează pe o economie extremă de mijloace: stări de latență, oboseală, toropeală sau trecătoare aprinderi senzoriale. Momentele petrecute alături de Marie (Rebecca Marder) sunt singurele care lasă să se întrevadă o căldură umană în el. Această blazare și apatie reflectă surprinzător de fidel dinamica lumii noastre contemporane – viața în apogeul confortului și al suprasaturației, capturați de propriul plictis și de o alienare sufletească treptată. Suntem noi mai morali decât Meursault? Chiar dacă nu comitem crime per se, omorâm continuu propria noastră interioritate. Spectatorul care caută cu orice preț un catharsis este confruntat cu propria ipocrizie. Ritmul contemporan lasă tot mai puțin loc epifaniilor autentice, când structurile din jur ne cer mai degrabă funcționalitate decât introspecție. Rămâne însă o diferență esențială: Meursault își asumă lucid propria detașare, rostind tranșant constatarea absurdului: Toute cette vie est absurde, pe când noi tindem să ne amăgim.

Alb și negru

Ecranizarea realizată de François Ozon impresionează prin estetica sa de inspirație Nouvelle Vague, prin gestionarea timpului narativ și prin atenția acordată detaliilor atmosferice. Zăduful, tăcerile dintre cadre și dialogul econom dintre Marie și Meursault evocă un stil cinematografic riguros și elegant. Lumea din jur încearcă să judece existența în alb și negru, căutând sensuri, vinovăție și absolvire. În fața indiferenței universului, însă, Meursault refuză aceste dihotomii, lăsând granițele dintre viață și moarte să se dizolve până când încetează cu totul să mai conteze.

Vă recomand cu căldură să vedeți acest film și să reveniți la paginile romanului lui Camus.

La vie suit son cours.

Mara A. MUNTEAN