Ierofania foșnetului: Transfigurare, kenoza și har în lirica lui Dumitru Cerna

În volumul ‘Foșnetul. Ceea ce trupul își mai amintește’ (Editura NEUMA), poetul, publicistul și eseistul clujean Dumitru Cerna își construiește un edificiu liric stând sub semnul unei permanente transfigurări. Cuvântul înainte semnat de Andreea H. Hedeș, intitulat „Ierofanii de mătase”, deschide calea cititorului prin evidențierea rețelei de simboluri arhetipale și teologice ce guvernează cartea. Așa cum notează prefațatoarea, sticletele prins între mărăcini evocă nemijlocit compasiunea și sacrificiul christic, un fir împletit din aur și sânge ce atestă un adevăr fundamental: nu există creație fără jertfă. Poetul devine astfel o ființă liminală, suspendată între pământ și cer, între văzut și nevăzut.

Restul sacramental

Depășind simpla funcție stilistică sau estetică, poezia lui Dumitru Cerna devine o stare de existență. Transfigurarea se petrece chiar în actul scrierii: forma cuvântului primește har, în timp ce conținutul se relevă ca un flux continuu, neîntrerupt, fără început și fără sfârșit. Contemporaneitatea zgomotelor stridente și a bogăției materiale inerte este părăsită în foșnetul ce rămâne – tot ce este viu, sensibil și corporal. Nu un imn triumfal, nu un cântec solemn, ci un simplu foșnet e expresia pură a smereniei și a kenozei lirice. Versul se dezbracă de efortul spectaculosului, coborând în tonalități discrete, infime, în care se retrage însă întreaga măreție creatoare. Într-un sâmbure de sunet se concentrează forța vitală incomparabilă cu orice inerție a materiei.

Forța hristică și amintirea divinității istorice nu se caută în ceruri îndepărtate, ci se eternizează tocmai în aceste „nimicuri” trăite, simțite domol. Smerenia devine calea de acces către sine și către Dumnezeu: „starea de zdrobire / și de smerenie / iată calea spre / tine”. Se anulează astfel distanța dintre „tine” (celălalt/omul) și „Tine” (Transcendența) – totul se unește în imanența harului.

În zbor, spre zorii cuvântului

Poemele din volum funcționează ca veritabile Arcane ale unui Tarot liric dăruit cititorului, observă atent prefațatoare, fiecare pagină revelând o nouă fațetă a cunoașterii de sine și a sacrului.

În poemul eponim, figura centrală a drepnelei negre devine alter-ego-ul eclezial al creatorului: „mi-a apărut în vis drepneaua neagră / pasărea ce doarme lin în zbor”; „asemeni ei poetul văratic și duios / cu spini în tălpi și aripile-n mâini / se-adapă din cuvântul uleios / în dinaintea nopților-goruni”. Purtând spinii sacrificiului în tălpi și aripile zborului în mâini, poetul transformă însuși actul poetic într-o plutire liturgică: „căci și poemul e un zbor în sine / foșnet neîncetat curgând / drepneaua neagră este duh în mine / liturgic ebenin arzând”. Pasărea și poetul împărtășesc aceeași natură, arsă lăuntric de focul sacru al cuvântului.

Cele cinci versuri ale unui poem miniatural  sintetizează întreaga gnoseologie a volumului: „cina cea de taină a poeziei / ascult cum foșnește / sfâșierea cuvântului / și / pustiirea euharistică / a poemului / meu”. Aici, poezia devine sacrament. Sfâșierea cuvântului nu este o distrugere, ci o frângere a pâinii euharistice, o dăruire de sine. Foșnetul este sunetul acestei jertfe tainice, prin care cuvântul se pustiește de sine pentru a se umple de divinitate.

În “Mărturisire” se schițează un itinerariu existențial și geografic fascinant: „am fost perituc și grui nu trebuiam nimănui / am plecat umbră din sat murg șovăitor perlat”; „și-am intrat cu grâu în mână în orașul plin cu lună / să-mi hrănesc fluviul din sac să-l însămânțez posac”. Traiectoria poetului este marcata de o simbioză între elementele arhaice ale pământului și chemarea hristică: „am urcat năuc și pal cum ghibolii în Ardeal / dând năvală ca un cuc în poeme verzi din nuc”. Salvarea de erezie și pustiu se împlinește prin popasul la umbra harului: „hrănesc Someșul în vale cu poeme și ocale / de grâu colțit mătăsos stând la umbră de Hristos”.

Dimensiunea ludic-mistică este ilustrată magistral în această ars poetica a blândeții: „sunt vânător de albine / culeg faguri însoriți pentru / prânzul poemului / sânge din sângele meu meglenit / sunt vânător de albine / smerit”. Actul de a culege poezia nu presupune violență, ci smerenie. Starea de receptivitate permite mierii să pătrundă până în „măduva cuvintelor”. Iertate și purificate, cuvintele nu se mai afirmă strident, ci „tac în risipire / precum aerul / precum negura / precum aburul” – o revenire subtilă la starea elementară de foșnet.

În Epistolă foșnetului , în dialogul direct cu foșnetul, poetul surprinde melancolia cosmică a toamnei și a trecerii:  „îți scriu că s-a uscat în rost porumbul / și foșnetele lui îmi dau fiori” – „că ațipesc în păsări albe zboruri / și-n mine presimțirea unui gând”. Cu toate că moartea și pustiirea tatonează cadrul, gestul scrierii păstrează o dimensiune soteriologică: „și-așa cum mâna dreaptă care scrie / se înfioară prelungindu-și trama / tot astfel cel care destramă vrie / își primenește cu lumină vama”. Poezia devine primenirea sufletului prin lumină în fața trecerii finale.

Criteriile critice obișnuite se dovedesc insuficiente pentru a cuprinde pe deplin volumul ‘Foșnetul. Ceea ce trupul își mai amintește’. Dumitru Cerna oferă prin această carte o ars poetica deplină, în care poezia sa nu mai este un simplu joc al limbajului artistic, ci se identifică organic cu ființarea. Fără elogii gratuite, putem afirma că în aceste pagini Dumitru Cerna se bucură cu bucuria întregii vieți și ne invită generos și pe noi, cititorii, să ne oprim, să ascultăm și să descoperim taina transfiguratoare a foșnetului.

Mara A. MUNTEAN