Israelienii se simt abandonați. De aceea, s-ar putea îndrepta către un general îndoliat

The New York Times

Deși o mare parte a lumii îi percepe drept agresori, cetățenii israelieni trec prin momente extrem de dificile, după ani de război, pierderi și traume. Mulți sunt pur și simplu furioși pe propriul guvern. Sursa acestui sentiment poate fi rezumată printr-un singur cuvânt: „hafkara” — abandon, sintetizează Dahlia Scheindlin.

Acesta este unul dintre motivele pentru care Gadi Eisenkot — locotenent-general în rezervă, fost șef al Statului Major al armatei israeliene și tată îndoliat — reprezintă un contracandidat serios pentru premierul Benjamin Netanyahu în alegerile din 27 octombrie. Mulți consideră că tocmai domnul Netanyahu este cel responsabil pentru acest abandon.

Domnul Eisenkot este o figură relativ nouă în politică, intrând în Parlamentul israelian abia în 2022. Atractivitatea sa politică nu este evidentă la prima vedere — nu este cunoscut pentru carismă sau elocință. Partidul său, Yashar (care înseamnă „drept” sau „onest”), a fost fondat în urmă cu doar un an, iar platforma sa electorală — considerată de centru sau centru-dreapta — a fost, până de curând, destul de vagă în ceea ce privește politicile și viziunea. Rămâne neclar, de exemplu, cum ar putea pune capăt războaielor în care este implicat Israelul.

Cu toate acestea, de săptămâni întregi, Yashar se află fie pe primul loc, fie la egalitate cu partidul Likud al domnului Netanyahu, în majoritatea sondajelor.

În timp ce mulți israelieni îi percep pe domnul Netanyahu și guvernul său ca fiind insensibili și preocupați doar de propriile interese — menținându-se la putere în detrimentul cetățenilor, în loc să lucreze în folosul acestora —, domnul Eisenkot inspiră încredere și empatie, în parte pentru că el însuși — la propriu — resimte aceeași durere.

În dimineața zilei de 7 octombrie 2023, când Hamas a atacat Israelul, domnul Eisenkot și-a trezit fiul cel mic, pe Gal Meir Eisenkot — student la informatică —, ajutându-l să-și pregătească echipamentul pentru a se alătura unităților de rezerviști. Domnul Eisenkot s-a alăturat cabinetului de război de urgență al domnului Netanyahu, care a coordonat ofensiva de represalii din Gaza. La două luni de la începerea războiului, Gal a fost ucis în timpul unei operațiuni de recuperare a trupurilor unor israelieni luați ostatici în timpul atacurilor Hamas. Avea 25 de ani. A doua zi, nepotul domnului Eisenkot, Maor Cohen Eisenkot, în vârstă de 19 ani, a fost și el ucis în Gaza. Aproape un an mai târziu, un alt nepot, Yogev Pazy, în vârstă de 22 de ani, și-a pierdut și el viața acolo.

Doliul îl plasează pe domnul Eisenkot în aceeași sferă emoțională cu alți israelieni care au suferit pierderi sau răni, precum și cu mulți alții care împărtășesc această suferință la nivel colectiv. Domnul Eisenkot întruchipează o persoană care înțelege prin ce trec ceilalți.

În schimb, israelienii sunt cuprinși de furie și disperare, având convingerea că domnul Netanyahu a evitat luni de zile încheierea unor acorduri de încetare a focului – care ar fi dus la eliberarea mai multor ostatici – deoarece partenerii săi de coaliție au preferat continuarea războiului. Această disperare a scos mii de israelieni în stradă, la demonstrații săptămânale, în timp ce aceștia priveau cum rudele ostaticilor îi implorau, în repetate rânduri, pe parlamentarii din coaliție – adesea irascibili – să acorde prioritate vieților celor dragi lor.

Criza ostaticilor a fost doar un exemplu a ceea ce mulți israelieni au perceput drept indiferență a guvernului față de suferința propriului popor. Guvernul condus de domnul Netanyahu a fost aspru criticat pentru că a evitat, în mare măsură, aplicarea serviciului militar obligatoriu în cazul majorității bărbaților ultraortodocși israelieni care îndeplineau condițiile de recrutare. În același timp, rezerviștii au servit pe front sute de zile, iar peste 1.150 de soldați și-au pierdut viața. Dar guvernul a depus eforturi susținute pentru a adopta o lege care să mențină această exceptare în masă, sfidând deciziile instanțelor judecătorești. Domnul Eisenkot s-a opus vehement acestei legi pe care el a numit o „lege a recrutării care este, de fapt, o lege a eschivării”. Serviciul militar sau civic obligatoriu a reprezentat una dintre promisiunile fundamentale ale platformei sale politice.

Astfel, pozițiile domnului Eisenkot sunt mai apropiate de cele ale majorității israelienilor. La trei luni după începerea războiului el a pledat pentru un acord de încetare a focului care să includă eliberarea ostaticilor – o poziție susținută de majoritatea israelienilor. În mai multe interviuri, domnul Eisenkot a relatat că a părăsit cabinetul de război, în iunie 2024, în mare parte din cauza frustrării provocate de faptul că domnul Netanyahu a evitat încheierea unor acorduri pentru eliberarea ostaticilor. Lista formațiunii „Yashar” include acum un loc onorific pentru Ohad Ben Ami – un ostatic ținut captiv timp de 491 de zile – precum și pentru părinții a doi alți ostatici: Liri Albag și Naama Levy, ambele fiind soldați eliberați în ianuarie 2025, după 477 de zile de captivitate.

Printre principalele obiective politice susținute de domnul Eisenkot se numără solicitarea unei comisii de anchetă independente, la nivel de stat, privind eșecurile din 7 octombrie – o inițiativă susținută de majoritatea israelienilor. De asemenea, el a promis să combată criminalitatea, să reducă costurile vieții și să susțină ideea, tot mai vehiculată, de a impune o limită a numărului de mandate pentru viitorii prim-miniștri.

În luna februarie, domnul Eisenkot a acordat un interviu amplu postului Channel 11, televiziunea publică din Israel. Tristețea sa era evidentă, deși, până atunci, vorbise rareori în public despre suferința sa personală. Moderatorul, Roni Kuban, i-a prezentat diverse imagini, cerându-i să comenteze. Într-una dintre fotografii apărea Yair Netanyahu, fiul prim-ministrului, care a locuit la Miami pe parcursul unei mari părți a războiului. Domnul Eisenkot a afirmat că domnul Netanyahu „nu este un patriot”. A detaliat: „Dacă ar fi patriot, ar fi în țară, ar contribui, ar servi. Oameni de vârsta lui servesc [țara].” Domnul Kuban a replicat: „Servesc și mor.” „Și asta”, a spus domnul Eisenkot.

Acest schimb de replici a scos la iveală ceea ce unii israelieni susțin de multă vreme: că domnului Netanyahu îi pasă doar de interesele sale, în timp ce țara face sacrificii și suferă. Această percepție a fost întărită în luna iulie, când echipa de campanie a domnului Netanyahu a difuzat un videoclip generat cu ajutorul inteligenței artificiale, care părea să folosească imaginea fiului decedat al domnului Eisenkot într-un atac politic. (Un purtător de cuvânt al partidului Likud a negat ulterior că tânărul din videoclip ar fi fost conceput să semene cu fiul acestuia.)

Domnul Eisenkot s-a născut la Tiberias, în nordul țării, din părinți imigranți marocani, și a crescut în Eilat — cel mai sudic oraș al Israelului, situat la Marea Roșie. Ambele detalii biografice îi sporesc popularitatea: evreii mizrahi — de origine nord-africană sau din Orientul Mijlociu — s-au confruntat mult timp cu discriminarea din partea evreilor așkenazi (de origine vest-, central- sau est-europeană).

În copilărie, domnul Eisenkot a urmat școala în Tze’elim, în nordul deșertului Negev, aproape de zona cea mai grav afectată în atacul din 7 octombrie. În 1978, a fost încorporat în prestigioasa Brigadă Golani și a avansat în carieră, ocupând funcții cheie, precum comandant al diviziei Iudeea și Samaria (Cisiordania), comandant al Comandamentului de Nord și adjunct al șefului Statului Major. Între 2015 și 2019, a deținut funcția de șef al Statului Major al Armatei Israeliene și este strâns asociat cu doctrinele care au definit strategia militară regională a Israelului în ultimii ani.

El a promovat ceea ce este cunoscut drept „campania dintre războaie” — un conflict continuu, de intensitate scăzută, îndreptat împotriva activelor iraniene, în special pe teritoriul Siriei. De asemenea, îi este atribuită așa-numita „Doctrină Dahiya”, denumită astfel după o suburbie a Beirutului care poartă acest nume. Această strategie recomanda utilizarea unei forțe distructive copleșitoare împotriva oricărui sat din Liban care ar oferi adăpost grupării Hezbollah. Este o metodă pe care el însuși a calificat-o drept „disproporționată” atunci când a fost introdusă, în 2008.

Generalii în rezervă, precum domnul Eisenkot, sunt o prezență frecventă în politica israeliană, dar, de regulă, nu se dovedesc a fi politicieni foarte capabili. Foștii prim-miniștri Ariel Sharon și Yitzhak Rabin au fost excepții notabile.

Și chiar dacă partidul său va obține cele mai multe voturi, domnul Eisenkot se va confrunta cu obstacole politice majore a doua zi după alegeri. Este puțin probabil ca partidele sioniste, de la care se așteaptă să-l susțină, să obțină o majoritate de 61 de locuri în Parlament. Ar putea invita un partid arab în coaliție, însă domnul Eisenkot a precizat că nu ar forma o coaliție cu o astfel de formațiune – o poziție împărtășită și de potențialii săi aliați politici, care resping, de asemenea, această idee. Astfel, blocul de opoziție se află într-o situație dificilă.

În această lună, în cadrul unei discuții ample cu publicația The Times of Israel, domnul Eisenkot a oferit detalii suplimentare despre viziunea sa politică. Aceasta include măsuri ferme împotriva violențelor comise în Cisiordania de israelieni evrei asupra palestinienilor, precum și o revenire hotărâtă la planul de pace propus de administrația Trump pentru Fâșia Gaza, cu condiția dezarmării totale a grupării Hamas. El a declarat că se opune extinderii „suveranității depline” a Israelului asupra Cisiordaniei ocupate.

Deși astfel de afirmații ar putea părea vag moderate în contextul politic israelian, marcat de o linie dură, rămâne neclar ce fel de soluție propune el în privința palestinienilor. Deși respinge anexarea, el susține așezările pe care Israelul le consideră legale. Într-o declarație enigmatică pentru The Times of Israel, el a afirmat: „Trebuie să creăm condițiile pentru un aranjament privind statutul permanent în viitor. Va fi vorba despre autonomie sau despre un ”stat minimal”? Acesta este spațiul geopolitic la care mă refer. Însă, cu siguranță, o astfel de entitate nu va avea o armată și va rămâne sub controlul de securitate suprem al Israelului.”

Pe plan intern, el a criticat atacurile guvernului Netanyahu asupra sistemului judiciar independent, fără a oferi însă detalii concrete despre măsurile pe care le-ar lua în practică.

Un sondaj realizat la începutul lunii octombrie de Institutul pentru Democrație din Israel a relevat faptul că majoritatea israelienilor sunt pesimiști în ceea ce privește securitatea, guvernarea democratică, economia și solidaritatea socială. Doliul public – fie el și exprimat cu reținere – al generalului în retragere pare să rezoneze mai puternic în rândul multor oameni decât narațiunile frecvent invocate de domnul Netanyahu despre un triumf pe care țara nu îl resimte.

După cum mi-a explicat Shai Yaron, un activist implicat în campanie și prieten al lui Gal – fiul domnului Eisenkot –, tragediile prin care a trecut acesta „îi oferă capacitatea de a înțelege realitatea cu care se confruntă astăzi foarte multe familii din Statul Israel”.

În această lună, israelienii au marcat împlinirea a trei ani de la data de 7 octombrie. În acea zi, domnul Eisenkot părea să fie peste tot: și-a început ziua la ora 6:29 – exact momentul în care, cu trei ani în urmă, au început atacurile cu rachete – vizitând multe dintre locurile cele mai grav afectate din sudul Israelului. Și-a încheiat seara participând la o ceremonie comemorativă de amploare, organizată de cetățeni în Tel Aviv.

În schimb, domnul Netanyahu a lipsit, în mare parte, de la evenimentele publice; singurele sale intervenții au fost o declarație comemorativă lapidară și un discurs susținut cu două zile înainte – ambele presărate cu îndemnuri la răzbunare.

HINT

Doliul îl plasează pe domnul Eisenkot în aceeași sferă emoțională cu alți israelieni care au suferit pierderi sau răni, precum și cu mulți alții care împărtășesc această suferință la nivel colectiv.

AUTOR

Dr. Dahlia Scheindlin este expertă în opinia publică și strateg politic; a oferit consultanță în cadrul a nouă campanii electorale din Israel.