Merită pentru europeni să îl menajeze pe Trump?

Strategic Europe

După ce au petrecut mare parte din 2025 încercând să îl menajeze pe Donald Trump, unii lideri europeni încep să își schimbe poziția. Dar este chiar și un Washington ostil încă atât de important pentru Europa încât ieșirile președintelui SUA să fie în continuare suportate? Rym Momtaz a adresat această întrebare către experți de pe ambele maluri ale Atalnticului.

Nathalie Tocci

Profesor de practică, Johns Hopkins SAIS Europe

Europa rămâne foarte dependentă de Statele Unite și, totuși, nu are niciun sens să-l împaci pe președintele SUA Donald Trump — ambele afirmații pot fi adevărate în același timp. Liderii europeni au petrecut primul an al celui de-al doilea mandat al său măgulindu-l pe președinte, sperând să profite de narcisismul său evident. Dar s-au și plecat în fața lui, acceptând acorduri umilitoare precum acordul de la Turnberry din 2025 privind comerțul, care în mod clar nu a reflectat greutatea economică relativă a ambelor părți ale Atlanticului.

Când au simțit că pot, liderii europeni au susținut administrația Trump, chiar și atunci când acest lucru a însemnat condamnarea implicită a unor încălcări flagrante ale dreptului internațional, inclusiv loviturile militare asupra Venezuelei și Iranului. Și au căutat constant să-l țină aproape pe însuși Trump, chiar și atunci când acest lucru a însemnat să ia în considerare planuri unilaterale pentru capitularea Ucrainei sau inițiative tragic de grotești precum Consiliul Păcii pentru Gaza.

Această abordare a eșuat. Europenii au început să se trezească la realitate odată cu criza Groenlandei și războiul cu Iranul. Nicio cantitate de plecăciuni nu va îndulci sau diminua trădarea Europei de către Trump. Cu cât europenii își concentrează mai mult energiile pe reducerea discretă a dependenței lor de Statele Unite și cu cât se umilesc mai puțin încercând inutil să-l împace, cu atât vor servi mai bine cetățenii pe care sunt meniți să îi reprezinte.

Linas Kojala

CEO, Centrul pentru Studii de Geopolitică și Securitate

Țările europene ar trebui să își amintească principiul fostului președinte american Theodore Roosevelt: vorbește încet și poartă un băț mare. Retorica publică nu este un scop în sine. Este doar un instrument în urmărirea unui obiectiv mai larg: securitatea.

Un război al cuvintelor cu Donald Trump are puține avantaje. Președintele SUA transformă adesea iritarea personală în decizii cu efecte în lumea reală. Aliații ar trebui să își aleagă cu grijă bătăliile. Există un spațiu larg între a-l împăca pe Trump și a intra într-un conflict public cu el.

Acest lucru nu este naiv. Este realism să adaptezi tacticile la politica actuală — mai ales că noi suntem în mare parte vinovați pentru faptul că am devenit atât de dependenți de Statele Unite. Europa ar trebui să se asigure că redistribuirea poverii în interiorul NATO are loc pentru că înțelegem nevoia de a face mai mult, nu pentru că America o cere.

Intrarea într-un conflict public cu Trump poate părea justificată moral, dar nu produce nici măcar o brigadă militară suplimentară. Doar mută atenția. Dacă alegerea este între cuvinte dure și lipsa capacității militare sau retorică moderată și capacitate suplimentară, eu aș alege cu siguranță a doua variantă.

În multe privințe, Germania devine un exemplu, având în vedere traiectoria cheltuielilor sale pentru apărare. Dar nu toate țările europene se mișcă în același ritm. Europa nu ar trebui să confunde discursul dur cu a deveni o putere.

Kristi Raik

Director, Centrul Internațional pentru Apărare și Securitate

Europa nu are altă opțiune decât să își asume responsabilitatea și conducerea în chestiunile ce țin de propria securitate, deoarece Statele Unite evident nu mai fac acest lucru. Cel mai bun lucru pe care îl pot face europenii în acest moment este să se concentreze pe consolidarea propriei forțe, inclusiv a capacităților de apărare în domeniile în care dependența de Washington este cea mai critică, cum ar fi informațiile, apărarea aeriană și capacitatea de lovire la distanță mare. Cel mai rău lucru pe care îl pot face liderii europeni este să fie mândri că îl confruntă pe Trump, în timp ce nu reușesc să construiască o apărare care să nu se prăbușească dacă Statele Unite se retrag.

Un anumit grad de conciliere poate fi încă util, dar cu linii roșii clare: nu trebuie să însemne susținerea acțiunilor sau pozițiilor lui Trump atunci când acestea contravin intereselor Europei. Nu este în interesul Europei să susțină războaie opționale prost planificate, cereri de achiziționare a Groenlandei sau presiuni asupra Ucrainei pentru a ceda teritoriu Rusiei. Totuși, creșterea cheltuielilor europene pentru apărare până la nivelul cerut de Trump rămâne o modalitate bună de a-l împăca, contribuind în același timp la urmărirea unui proces gestionat de redistribuire a poverii. Dar este mai bine să păstrăm așteptările față de Statele Unite la un nivel redus și să ne concentrăm pe ceea ce poate face Europa pentru sine.

Pierre Vimont

Senior Fellow, Carnegie Europe

Oare europenii chiar îl împacă pe Trump? În realitate, Europa pare să navigheze pe un drum inconfortabil. Amestecând o atitudine de complezență cu episoade de critică rapid anulate sub presiunea izbucnirilor digitale ale președintelui, europenilor le lipsește o linie politică coerentă. O politică deschisă de conciliere ar fi măcar percepută ca oferind claritate, chiar dacă ar putea fi criticată. Din această perspectivă, politica evidentă și constantă de acomodare a lui Trump practicată de secretarul general al NATO, Mark Rutte, este un exemplu relevant.

Dar nu există o astfel de politică de partea europeană. În realitate, Europa nu a reușit până acum să găsească un răspuns adecvat la fluxul de inițiative contradictorii venite de la Washington. Nu a fost capabilă nici să mențină un profil scăzut, suportând deschis toate capriciile lui Trump și așteptând vremuri mai bune, nici să fie mai fermă, ceea ce ar putea duce la represalii. Europa ar fi putut alege abordarea flexibilă, reacționând mai agil în funcție de faptul dacă anunțurile SUA meritau contestate sau pur și simplu ignorate. O asemenea alegere nu a fost făcută dintr-un motiv întemeiat: Europa încă ezită să admită că transformarea în curs a parteneriatului transatlantic este ireversibilă. Lipsa viziunii strategice este rareori productivă și duce, de obicei, la erori de calcul, dacă nu chiar la irelevanță.

Armida van Rij

Senior Research Fellow, Centre for European Reform

La peste un an de la începutul celui de-al doilea mandat al președintelui Trump, a devenit extrem de clar că politica de conciliere produce doar câștiguri pe termen scurt. Lingușirea nu a împiedicat amenințările la adresa suveranității aliaților NATO, nici impunerea tarifelor comerciale și nici nu a însemnat că acordurile încheiate în cadrul inițiativei Listei Cerințelor Prioritare ale Ucrainei din cadrul alianței au fost respectate. În rarele ocazii în care liderii europeni au tras o linie, ca în cazul crizei Groenlandei, acest lucru a dat rezultate — dar doar temporar.

Europa trebuie să prioritizeze dezvoltarea propriilor capabilități pentru a putea acționa autonom, fără dependențe de SUA. Dar până atunci, aceste dependențe înseamnă că Europa — inclusiv Ucraina — va trebui să negocieze și să facă compromisuri cu Trump. Oricât de mult ar putea europenii — fie mai discret, fie mai vocal — să deplângă acest lucru, acceptarea este uneori necesară pentru a obține acele câștiguri pe termen scurt, de exemplu pentru a asigura anumite sisteme de armament pentru Kiev.

În astfel de cazuri, guvernele europene trebuie să aibă o evaluare cost-beneficiu mult mai solidă. În esență, întrebarea devine: care este costul minim necesar pentru a obține un rezultat suficient de bun? Și trebuie să privească lucid faptul că rezultatul va rezista doar până când va apărea următoarea criză provocată de Trump. În această lume, europenii trebuie să își minimizeze costurile pentru câștig maxim — chiar dacă doar temporar.

Thorsten Benner

Director, Global Public Policy Institute

Încă merită foarte mult ca liderii europeni să aibă o relație de lucru decentă cu Trump.

Nu este în interesul Europei ca toți liderii să se comporte precum Pedro Sánchez, care obține mult capital politic intern din statutul său de ultra anti-Trump. Dar liderii trebuie să fie capabili să îl confrunte ferm pe președintele SUA acolo unde este necesar, așa cum au făcut în cazul Groenlandei.

În rest, jocul trebuie să fie în mod clar despre construirea propriilor capabilități ale Europei și reducerea dependențelor care limitează libertatea de acțiune a continentului. Păcatul capital al lui Mark Rutte nu este că îl lingușește pe Trump, ci că se opune propunerilor europene privind un calendar clar pentru preluarea de la Washington a elementelor critice de sprijin pentru apărare. Un astfel de calendar, pe care europenii ar trebui să îl propună la summitul NATO din 2026 de la Ankara, ar concentra atenția și i-ar împiedica pe europeni să continue să tergiverseze în privința achizițiilor comune.

Investiția în consolidarea forței interne ar însemna, de asemenea, că liderii europeni ar veni în sfârșit cu o abordare realistă privind gestionarea dependenței de Statele Unite în ceea ce privește revoluția IA și implementarea raportului Draghi. Ar însemna, de asemenea, să trateze în sfârșit cu seriozitate problema dependenței europene de China pentru materiile prime critice și șocul comercial chinezesc care afectează industriile de bază.

AUTOR

Rym Momtaz este redactorul-șef al blogului Strategic Europe, parte din Carnegie Europe. Jurnalistă devenită analistă, recompensată cu mai multe premii Emmy, este specializată în Europa și Orientul Mijlociu și în interacțiunea dintre aceste două spații.