Arhiepiscopul Covasnei şi Harghitei, Ioan Selejan: Oriunde aş fi fost numit, nu aş fi legat atîtea răni ca aici

Arhiepiscopul ortodox al Covasnei şi Harghitei, IPS Ioan Selejan, a venit în urmă cu 20 de ani la Miercurea Ciuc, atunci cînd a luat fiinţă Episcopia de aici şi îşi aminteşte că situaţia comunităţii româneşti, dar şi a bisericilor ortodoxe, era una dramatică.

De ziua de prăznuire a Sfîntului Apostol Andrei, ocrotitorul românilor, într-un interviu acordat AGERPRES, IPS Ioan Selejan vorbeşte despre drumul parcurs din 1994 şi pînă în prezent alături de ortodocşii din Covasna şi Ioan-Selejan-4Harghita, despre cum a reuşit să reconstruiască bisericile distruse, să ridice unele noi şi să fie permanent alături de românii de aici, şi despre convieţuirea paşnică alături de reprezentanţii etniei maghiare.

IPS Ioan este unul dintre cei trei candidaţi la funcţia de mitropolit al Banatului, rămasă vacantă după moartea IPS Nicolae Corneanu, şi afirmă că dacă Dumnezeu ‘îl va lua de mînă şi îl va muta mai la vest”, nu va uita nicicînd partea aceasta de ţară pe care a slujit-o timp de două decenii.

AGERPRES: În urmă cu 20 de ani aţi venit pe aceste meleaguri. Cum s-a întîmplat ca drumul să vă poarte paşii de la Ierusalim la Miercurea Ciuc?

Ioan Selejan: În urmă cu 20 de ani îmi terminam studiile la Ierusalim. Acolo, timp de aproape patru ani, am fost la studii şi am cunoscut mulţi preoţi, călugări, care veneau în pelerinaj la Locurile Sfinte şi aşa se face că am fost foarte cunoscut în ţară, atît pentru cele ce eram la studii, cît şi pentru ceea ce am făcut acolo, la biserica noastră (n.r. biserica românească din Ierusalim). Bineînţeles, numele meu a ajuns şi la locuri mai înalte şi am fost rugat să vin în ţară, lucru pe care l-am refuzat de mai multe ori.

AGERPRES: Aşadar, la început nu aţi vrut să veniţi?

Ioan Selejan: Nu am vrut. De exemplu, în ’93 s-a dorit să merg ca şi mitropolit în Germania, pentru că se înfiinţase mitropolie pentru românii de acolo, şi am refuzat pentru că eram numai în anul doi de studii şi am spus că pînă nu îmi termin studiile orice post ar fi în biserica noastră, nu aş dori să îl ocup. Pentru că, pentru mine, cel mai important a fost să studiez, să fiu bine pregătit pentru ce urma să fac în viaţă. Şi acolo, la Ierusalim, am studiat la un institut internaţional, unde eram 20 de studenţi din 20 de ţări şi în sală eram, la un curs, 3-4 studenţi. Gîndiţi-vă la ce nivel şi ce mod de lucru era, cînd nu-i totuna să predai la 30 de studenţi sau la 100 de studenţi într-o aulă sau să predai, să discuţi om cu om, la 3-4 studenţi într-o clasă. Eu am mers acolo pentru studii biblice, însă văzînd şi alte specialităţi care pot fi aplicate şi abordate acolo m-am înscris şi la egiptologie şi orientalistică, ceea ce m-a ajutat foarte mult apoi, atît în înţelegerea contextului Bibliei, cît şi din punct de vedere al elementelor de sociologie. Pentru că la secţia de egiptologie şi orientalistică nu se opera cu anii, ci cu o mie de ani. Unitatea de măsură acolo era o mie de ani. Şi aşa am putut să văd cum s-au născut civilizaţii, cum au decăzut unele civilizaţii şi fenomenul acesta de naştere, de creştere şi de prăbuşire, de dezintegrare a unei civilizaţii, cam pe aceeaşi schemă merge societatea umană şi astăzi, dar bineînţeles în alte ritmuri. De aceea, chiar şi din punct de vedere al viziunii asupra societăţii de astăzi, mi-a fost chiar greu cînd am venit în ţară să operez cu 5- 10 ani, nu puteam şi totdeauna operam cu cel puţin 100 ani. Aşa că nu sunt foarte mirat şi nu stau mirat cu ceea ce se întîmplă în societate astăzi, ci fără a mă considera un profet, în general cam văd care va fi evoluţia societăţii pe planeta aceasta în următoarele sute de ani sau mileniu.

AGERPRES: Aţi acceptat să veniţi în Harghita. Ştiaţi unde veniţi?

Ioan Selejan: Venirea aici a fost foarte greu acceptată, nu ştiam despre locurile acestea multe lucruri, decît cele învăţate la Facultatea de Teologie din Sibiu, despre drama elementului românesc din această parte de ţară. Dar vreau să vă spun că nu am dorit, în general, să devin episcop. Eu, după ce mi-aş fi terminat şi etapa a doua a studiilor la Ierusalim, gîndul meu a fost să merg cîţiva ani la Muntele Athos şi după o experienţă ştiinţifică la Ierusalim şi după o experienţă duhovnicească pe care mi-aş fi dorit-o la muntele Athos, să mă întorc în ţară la un schit de lîngă mănăstirea Lainici, unde eu fusesem stareţ şi vroiam să iniţiez acolo o mănăstire după tradiţia athonită şi, bineînţeles, şi cu lumina cărţii pe care o dobîndisem la Ierusalim.

AGERPRES: Aţi ajuns însă aici, în Harghita. Cum aţi găsit comunitatea românească şi ortodoxismul din această zonă?

Ioan Selejan: Situaţia de aici, mai ales că era după ’89, cînd putem vorbi aproape de un exod românesc, situaţia a fost disperată şi această episcopie s-a născut, după cîte bag eu seama, dintr-o disperare. Instituţiile statului român erau foarte, foarte slabe în acea perioadă, îmi povestea prefectul pe care l-am găsit aici că atunci cînd a fost numit, la uşa prefecturii era pus un sicriu. Situaţia a fost foarte, foarte dramatică, însă cu cît a fost îndîrjirea mea de mare de a nu veni, de a nu lua demnitatea şi funcţia de episcop, cu atît astăzi mulţumesc lui Dumnezeu şi celor mai înţelepţi decît mine şi care ştiau problemele care sunt aici şi au reuşit cumva să mă convingă să mă întorc în ţară. Şi oriunde în ţara aceasta m-ar fi numit episcop, nicăieri nu aş fi putut să lucrez şi să leg atîtea răni pe care le-am găsit aici.

AGERPRES: Ce vă amintiţi despre primele zile petrecute aici?

Ioan Selejan: În ziua de 25 septembrie am fost instalat aici de doi patriarhi, Patriarhul Teoctist şi patriarhul Partenie al Alexandriei şi Egiptului, şi mai mulţi ierarhi români iar luni dimineaţa, primul om care a bătut la poarta episcopiei a fost un român de prin zona Ciucului, care a venit şi mi-a spus: ‘părinte, am văzut că s-a înfiinţat aici episcopia şi am venit să ne daţi un preot că în satul nostru zace moartă de zece zile o româncă de-a noastră ortodoxă şi nu are cine să o îngroape’. Deci, de aici s-a pornit, de la biserici din jurul cărora am mîncat mure, corcoduşe, mere, biserici care au fost parţial demolate după Dictatul de la Viena din august ’40. Cam 20 de biserici au fost atunci distruse, nu am putut să le refac pe toate, pentru că unele au fost demolate din temelie, unele au fost efectiv aruncate în aer, altele s-au mai păstrat parţial ziduri din ele şi la acelea am reuşit să le refac zidurile şi să le acopăr şi să rămînă mărturie românească peste veacuri. După cîte îmi aduc aminte, dar iau sub rezervă această informaţie, dintr-o biserică tot din zona Ciuc, mi se pare că era doar zidită, cred că 90% aşa a fost, că din demolarea bisericii s-au făcut grajduri pentru colectivul din localitate. Biserica nu mai există, nici locul ei. În unele localităţi, unde am găsit o oarecare înţelegere de la autorităţile locale, am reuşit să punem pe locurile bisericilor din care nu se mai vede nimic astăzi, să punem o cruce. Ne gîndim ca măcar pe locul acela să nu ne pomenim într-o zi că cineva va construi o crîşmă sau o altă clădire, care nu s-ar cuveni să fie zidită pe un loc care a fost rînduit lui Dumnezeu pentru rugăciune.

AGERPRES: Aţi spus de mai multe ori că atunci cînd aţi venit aici aţi găsit români care vorbeau în limba română doar cu Dumnezeu…

Ioan Selejan: Da, chiar în satele acestea, cum este în zona Doboi-Imper, la Băţani, la Micfalău, la Bixad, în zona Baraolt, Vîrghiş – ei vorbesc în familie şi cu vecinii lor în limba maghiară. Şi cu ei am avut o colaborare foarte bună şi totdeauna am plîns cînd ne-am întîlnit, văzînd situaţia în care au fost, dar niciodată nu le-am reproşat nimic. Pentru că este forţa aceasta culturală, au fost momente în istorie cînd s-a impus limba maghiară, în şcoală spre exemplu. Mi-a povestit epitropul unei biserici din zona Topliţei cum în perioada de după anii ’40 s-a introdus limba maghiară chiar dacă erau numai români în localitatea respectivă şi mi-a spus cum el şi fratele lui au fost bătuţi de învăţător pentru că în pauză i-a auzit vorbind în limba română. Deci, doi copii născuţi de mamă şi tată români îşi vorbeau limba jucîndu-se cu ceilalţi colegi şi au fost bătuţi. Plus situaţii foarte, foarte delicate cum în timpul slujbei a intrat în biserică jandarmul maghiar şi le-a spus să acopere cu var tricolorul românesc care era pictat pe perete. Cu mila lui Dumnezeu am reuşit să pictăm întreaga biserică, nu numai tricolorul acela care era icoana României la care ei ţineau.

AGERPRES: Cum aţi fost primit de comunitatea românească?

Ioan Selejan: Eu am venit aici să ajut şi acesta a fost mesajul meu şi la ora aceasta, din mila lui Dumnezeu, nu mai este biserică în care să plouă, nu este sat, localitate unde să nu fi renovat biserica. Multe s-au pictat, s-au făcut clopotniţe, s-au făcut în ultime vreme, cel puţin în judeţul Harghita şi cu sprijinul de la Consiliul Judeţean, s-au făcut vreo zece capele mortuare. Ceea ce înseamnă un salt, un mare pas în civilizaţie. Deci, este mult mai civilizat să-i petreci pe ultimul drum pe cei dragi dintr-un loc amenajat special. Am ajutat şcoli, de exemplu, lucrăm la Izvoru Mureşului, am reparat şi acolo biserica din sat şi casa parohială, dar am văzut că lîngă casa parohială era şi şcoala, foarte neîngrijită pe exterior şi am mutat meşterii de la biserică peste drum şi am refăcut şi faţada şcolii. Dar asta în mai multe localităţi, pentru că aşa şi-au construit românii noştri, peste drum de biserică a fost şcoala, copiii totdeauna au fost legaţi de biserică, preotul în multe sate era şi învăţător sau cel care era învăţător conducea şi corul bisericii. Acestea au fost cele două instituţii surori pe care s-a zidit neamul nostru românesc – Biserica şi Şcoala. Deci, Episcopia, cred că şi eu, am fost pentru ei o speranţă şi Dumnezeu ştie, Dumnezeu poate să judece şi credincioşii de aici pot să judece dacă eu, care am condus această Episcopie, cît de mult mi-am făcut datoria. Însă recunosc şi înaintea lui Dumnezeu şi a oamenilor, că se putea, probabil, şi mai bine. Însă eu, familie, rude, neamuri în această parte nu am avut, nu am avut fraţi, surori, să zic că într-o zi m-am dus şi mi-am ajutat vreun frate sau vreo soră. Tot ce am ajutat aici au fost oamenii pe care i-am cunoscut pentru prima dată aici şi tot ce am putu face pentru ei, pentru familiilor lor (…) Cel puţin în privinţa aceasta nu a putut nimeni şi nu poate nimeni să mă arate cu degetul că o parte din activitatea mea a fost dată spre familie. Familia mea este departe, departe de aici, la graniţa de vest a României, aşa că implicarea mea şi socială a fost cu ceilalţi pe care totdeauna i-am considerat fraţi ai mei, credincioşii din această parte de ţară sunt fraţii mei şi aşa mă adresez lor: ‘iubiţi fraţi şi surori în Domnul’. Deci, aceştia timp de 20 ani, mi-a dat Dumnezeu între 90-100.000 de români cîţi suntem în zona aceasta, mi-a spus Dumnezeu că aceştia sunt fraţii tăi şi aceştia au fost fraţii şi surorile şi mamele mele.

AGERPRES: Care au fost cele mai grele momente din cei 20 de ani de cînd sunteţi aici?

Ioan Selejan: Ce să vă spun eu? Nu pot să spun că mi s-au bătut cuie în palme ca şi lui Hristos. Departe este jertfa şi suferinţa mea faţă de Hristos sau a altor martiri din zona aceasta. Dar, ca să vă povestesc un moment care mi-a rămas în memorie deosebit: veneam de pe drumurile acestei Eparhii, lungă de aproape 350 km, într-o seară tîrziu, era întuneric şi ca la orice instituţie, noaptea este şi un paznic. Şi am venit şi nu era paznicul în curte, la poartă şi am zis: ‘Doamne, nici paznic nu mai este aici. Ce mă fac?’ A ieşit o maică şi i-am spus: ‘Maică, dar nu a venit paznicul, care este situaţia?’ Şi mi-a spus: ‘Părinte, ne iertaţi, noi l-am trimis (erau numai două maici atunci aici) în podul clădirii să prindă cîţiva porumbei că nu avem ce să punem mîine în oală’. Şi atunci le-am spus că nu au binecuvîntare să prindă porumbei din pod şi mi-au repetat că nu au ce să pună mîine în oală. Rămînînd însă poarta deschisă, în momentul acela a intrat o maşină de la o mănăstire din părţile Moldovei. Erau nişte călugări pe care eu îi ajutasem la Locurile Sfinte şi auzind că am ajuns în părţile acestea, au venit pînă la mine să mă viziteze şi, spre bucuria maicilor, portbagajul maşinii era plin cu alimente de la mănăstire. Şi atunci le-am spus: ‘vedeţi, că se îngrijeşte Dumnezeu?’. Aceasta era situaţia la început. A mai fost o situaţie care m-a marcat. Eram cu mai mulţi studenţi, că nu avem cu cine, scoteam gunoiul dintr-o biserică ce fusese demolată parţial şi era un fel de ladă de gunoi a satului şi a trecut pe acolo preotul reformat şi ne-a văzut, l-am salutat, am vorbit şi m-a chemat să văd şi biserica lui. Am mers cu el la biserica lui şi am vorbit ca doi oameni slujitori ai Altarului. În timpul în care eu vorbeam cu preotul reformat a fost anunţat că cineva se accidentase undeva la cîmp, dăduse de necaz şi că ar avea nevoie urgent de o maşină să fie dus la spital. Şi atunci, nici nu am lăsat să răspundă preotul reformat, aveam eu o maşină, un Aro în vremea aceea, şi am urcat persoana respectivă în maşină şi l-am coborît pînă într-o zonă accesibilă, era în zona Baraolt, pînă la spital. După tot momentul acesta cînd începeam o relaţie bună cu preotul reformat, ajutam o persoană maghiară, nici nu s-a pus problema de etnie şi am sărit în ajutor şi încercam o legătură deosebită şi mergeam pe un drum al păcii şi înţelegerii, m-am despărţit de preot şi am mers la biserica noastră. Acolo eram cu cîţiva preoţi şi studenţi şi încărcam într-o maşină gunoaiele de acolo, peste cîteva momente a venit un cetăţean maghiar, a intrat în biserică, a strigat ‘ce faceţi aici?’ şi a venit la mine şi a dat cu pumnul. Deci, iată cum este viaţa aceasta, cum mi-a fost viaţa aici, mereu între extreme, dar am încercat să duc corabia acestei biserici printre stînci, am încercat să nu jignesc, să nu lovesc, să nu aduc atingere nimănui, că drumul nostru este spre cer, spre Dumnezeu. Şi am spus că în drumul spre cer trebuie să fim cît mai plăcuţi lui Dumnezeu şi cu semenii noştri.

AGERPRES: Cum este relaţia cu celelalte biserici şi celelalte etnii de aici?

Ioan Selejan: La poarta mea mereu bat şi cetăţeni români de etnie maghiară, cu diverse probleme: sociale, medicale, etc. Vreau să vă spun că parcă mă simţeam mai îndatorat şi făceam eforturi mai mari atunci cînd trebuia să ajut un cetăţean maghiar, pentru că vedeam că a venit ca la ultima lui speranţă. Iar în relaţiile cu cealaltă lume religioasă din partea aceasta, din mila lui Dumnezeu suntem în relaţii de respect şi nu pot să spun că de cînd sunt aici au avut loc conflicte interreligioase. Dacă în domeniul politic lumea se mai apostrofează, îşi aruncă cuvinte într-un fel sau altul, aici am încercat şi le-am spus totdeauna preoţilor mei că misiunea lor este să-i păstorească pe românii de aici şi să nu judece celelalte confesiuni, că una este mai bună sau mai puţin bună. Toţi aceia care avem Sfînta Scriptură ca şi carte de bază a credinţei noastre trebuie să ne considerăm fraţi şi ne îndreptăm toţi, pe cărări bineînţeles diferite, dar toţi dorim, aceia care cred cu adevărat în Dumnezeu, doresc să ajungă în împărăţia lui Dumnezeu, la poarta Raiului. Acolo, vrînd, nevrînd, ne vom întîlni şi ar fi bine să ne întîlnim ca şi aici, să ne putem da bineţe şi să ne privim senin faţă în faţă.

AGERPRES: În cei 20 de ani, credeţi că guvernele de la Bucureşti au făcut suficient de mult pentru românii de aici?

Ioan Selejan: Am parcurs şi eu situaţiile delicate prin care a trecut România. Însă, să ştiţi că românii de aici sunt nişte oameni care şi-au păstrat demnitatea lor şi nu şi-au coborît demnitatea la nivel de cerşetori, să stea cu mîna întinsă. Ei doresc să muncească, să-şi crească copiii, să lucreze. Problema este cu schimbările acestea a relaţiilor din economie în urma cărora s-au pierdut foarte multe locuri de muncă. Şi ceea ce spun eu că s-ar fi putut, în zona aceasta, dacă nu bani, că nu au cerut românii să aducă aici bani cu camioanele, dar cerem şi spunem mereu, că este nevoie de programe de dezvoltare, proiecte. Şi din mila lui Dumnezeu, cu toate că a fost o undă de criză în ultimii ani, totuşi România avea un cec în alb de 30 de miliarde de euro pe care să-i absoarbă aproape gratuit de la UE. (…) Asemenea programe de dezvoltare în zonă au lipsit şi lipsesc foarte mult. Potenţial uman şi economic există foarte mult, dar faptul că asemenea programe nu se implementează în zonă este unul dintre motivele pentru care tinerii români care studiază la orice şcoală nu se mai întorc aici, pentru că nu îşi găsesc locuri de muncă.

AGERPRES: Există o nelinişte, în acest moment, în rîndul românilor din zonă, care au aflat că sunteţi unul dintre cei trei candidaţi la funcţia de mitropolit al Banatului şi că aţi putea pleca. Ce mesaj aveţi pentru românii de aici, în acest context?

Ioan Selejan: Deocamdată pot să vă spun că sunt doar pe o listă scurtă, cum se spune în sociologie. Eu cred că aici am venit nu pentru că am dorit, ci a fost dorinţa lui Dumnezeu şi a oamenilor. Cred, uitîndu-mă în urmă, că am venit aici nu din dorinţa mea, din ambiţia mea, ci m-am lăsat luat de mînă de Dumnezeu. Dacă Dumnezeu, de data aceasta, mă va lua tot El, nu oamenii, tot El mă va lua de mînă să mă ducă pentru că este nevoie de experienţa mea în altă parte de ţară, mă voi duce. În rest, eu nu voi ridica niciodată şi nu am ridicat niciodată în 20 de ani mîna ca şi un elev cuminte în clasă la învăţătoare să-i ceară ceva. N-am cerut nimănui niciodată, însă există la ora actuală, într-adevăr, în părţile acelea, o dorinţă de a mă avea în mijlocul lor. Oricum, chiar dacă va fi de la Dumnezeu să plec, eu nu las locul acesta pustiu. Aşa că eu deocamdată zic să stăm în pace, în linişte şi dacă va fi de la Dumnezeu să mă mut puţin mai spre vest, eu nu voi părăsi partea aceasta de ţară. Şi ca să punem o întrebare retorică: ce ar fi fost Covasna şi Harghita dacă patriarhul Miron ar fi rămas tot aici? Iată că s-a dus şi el spre Caransebeş ca episcop, după aceea a ajuns patriarhul României şi de acolo s-a putut îngriji pentru că atîtea biserici s-au construit în această zonă, în perioada interbelică, pentru că el nu a uitat niciodată de unde a plecat. Aşa că eu zic, deocamdată sunt aici, lucrez aici şi ieri am alergat peste 300 kilometri, călătoresc dintr-o parte în alta a judeţelor şi încerc să-mi fac datoria, aşa lucrez şi astăzi şi mîine, ca şi cum aş rămîne aici pînă cînd Dumnezeu va hotărî.

AGERPRES: Cum trăiesc românii de aici sărbătoarea de 1 Decembrie?

Ioan Selejan: Sunt o serie de programe făcute de tineri, de elevi, la centrul nostru cultural şi nu cred că este localitate, şcoală, unde să nu existe acest freamăt de această sărbătoare. Şi ne rugăm bunului Dumnezeu să fie o zi frumoasă, o zi cu pace şi cu linişte. Este o zi în care, pe lîngă imnul de stat al României, care se va auzi peste toată ţara şi în părţile noastre, se va auzi şi dangăt de clopot, se va auzi şi colindă românească. Deci, zic că de 1 Decembrie noi dorim să ne colindăm ţara.

Recomandat pentru dvs.

Sari la conținut
Stiri Cluj Faclia
Prezentare generală a confidențialității

Acest sit folosește cookie-uri pentru a-ți putea oferi cea mai bună experiență în utilizare. Informațiile cookie sunt stocate în browser-ul tău și au rolul de a te recunoaște când te întorci pe situl nostru și de a ajuta echipa noastră să înțeleagă care sunt secțiunile sitului pe care le găsești mai interesante și mai utile.