Şomajul tinerilor

RADU VIDA

E bai mare în Europa: aproape în fiecare lună se anunţă cîte un nou „prag istoric” sau „psihologic” al şomajului. Iar tinerii sînt vîrful de lance, în sensul că, multiplică cu regularitate, procentele celor care nu au un loc de muncă. În UE, luna martie a înregistrat 10,9%, ceea ce înseamnă 19,1 milioane de şomeri. Asta în zona euro. Biroul de statistică Eurostat arată că, la nivelul Uniunii, şomajul se ridică la 26,5%. Iar tinerii reprezintă 24% numai în zona euro. Rata cea mai scăzută se înregistrează în Austria (4,7%), urmată de Germania (5,4%). Cea mai grea situaţie o au grecii (cu 27,2%). Noi, avem oficial 666.000 de şomeri, fără să socotească nimeni cîţi au rămas fără ajutorul de şomaj, dar nu s-au putut încadra nici măcar în locuri de muncă sezoniere.

Europa, aşadar, traversează o perioadă grea din acest punct de vedere. Chiar ţările cele mai dezvoltate resimt risipa forţei de muncă (în cea mai mare parte calificată). Cum s-a ajuns aici?

În lecţiile de politică se vorbeşte foarte des despre „arta de a guverna”. Există o sintagmă a unui politician mai puţin cunoscut, om de stat englez, pre numele lui Walpone (secolul al XVIII-lea). În latină suna aşa: „Quieta non movere”. Cea ce, în traducere liberă, înseamnă: De ceea ce stă liniştit nu trebuie să te atingi.

În marea bătălie pentru a pune pe roate Uniunea Europeană, forţele politice suprastatale au ignorat aproape cu totul nevoile populaţiei, considerînd că prioritare sînt instituţiile. Iată că extinderea (în contextul globalizării şi al alunecării deviante spre zone tulburi) au făcut ca repercusiunile să apară. Îmi pare că dezvoltarea rapidă a tehnologiilor moderne, schimbarea curriculei şcolare (universitare şi a şcolilor profesionale), precum şi goana după o continuă creştere economică şi profitabilitate au condus la creşterea şomajului. Dacă e să le luăm pe rînd, aplicaţiile calculatorului şi al telefoanelor mobile n-au fost corelate cu nevoia locurilor de muncă, astfel că automatizarea şi, mai apoi, robotizarea au determinat scăderea nevoii forţei de muncă. Sigur că este greu ca cineva să se opună dezvoltării tehnologice (nici nu-i de dorit aşa ceva!), dar o influenţă deosebită a avut-o şi şcoala. În practica guvernamentală a ţărilor europene a intervenit o anumită nepăsare faţă de nevoile imediate. Aşa că liberalizarea învăţămîntului privat şi introducerea unor „profesionişti inutili” fără aplicabilitate directă la nevoile socio-economice au condus la creşterea continuă a şomajului. Sărăcirea ţărilor din Estul european n-a făcut altceva decît să amîne efectele supraproducţiei şi incapacitatea mai multor state europene de a canaliza excedentul spre ţări non-europene. Sigur că reglarea şi planificarea mişcărilor socio-economice în ţări ca Germania, Austria, Elveţia sau Norvegia au făcut posibile atît crearea unor locuri de muncă, cît şi creşterea productivităţii, asigurîndu-se desfacerea în ţări emergente de mare avînt economic. Pe de altă parte, ţărilor nou-primite în UE li s-a „ordonat” austeritate şi risipirea legăturilor tradiţionale de export în terţe ţări, din afara UE. În acest sens mi se pare semnificativă poziţia PSD din România (prin trimisul special la Forumul China-UE a unei delegaţii ce a reunit şi PNL, UDMR şi UNPR). Şeful delegaţiei, domnul Andrei Doleneaschi a declarat la finalul lucrărilor că, în criza extrem de profundă în care se află UE, singura soluţie este depăşirea acesteia cu sprijin chinezesc. Iar impasul economic poate fi surmontat printr-un parteneriat în care să se prevadă condiţii egale. Nu ştiu dacă toată Europa va ieşi, astfel, din criză. Sigur mi se pare, însă, că invitarea la un dialog special, şi singular, a delegaţiei române la o bilaterală cu partenerii chinezi, în condiţiile în care nu era în program aşa ceva, este un semnal pozitiv.

Cel puţin pentru tineretul de la noi.