Academice

“Comunicarea medicală”, o carte de pionierat, un titlu util teoretic şi practic

Nu cu mult timp în urmaă, am scris despre workshop – ul internaţional Îmbunătăţirea comunicării medicale : noi tehnici de optimizare a apropierii de pacient, workshop ce s-a bucurat de o prezenţă numeroasă şi aleasă din ţară şi de peste hotare, menţionînd specialişti în comunicare în general, în comunicarea medicală în particular.

Mentor şi ctitor al cursului de comunicare medicală este prof. dr. Dan Dumitraşcu, cel care a pus la dispoziţia studenţilor medicinişti şi nu numai, o carte de mare utilitate teoretic şi practică, Comunicarea medicală (Editura Medicală Universitară ‘Iuliu Haţieganu’ Cluj-Napoca, 2013).

De unde acest interes şi de cînd ? Sînt răspunsuri date de prof. dr. Dan Dumitraşcu, citez, “Profesia medicală presupune interacţiunea cu partenerii implicaţi în procesul diagnostic şi terapeutic, pacienţi, aparţinători, colegi. Interacţiunea poate avea loc în condiţii standard şi aşteptate sau în condiţii neprevăzute sau extreme (…) De aceea este bine ca viitorul medic să primească încă de la început nişte informaţii despre problematica interacţiunii cu pacienţii şi însoţitorii acestora. La noi în ţară acest aspect a fost foarte neglijat. Aceasta în timp ce în majoritatea ţărilor europene şi în America de Nord comunicarea medicală este prevăzută ca o disciplină obligatorie încă din primul an de facultate (…) Prin înţelegerea decanatului Facultăţii de medicină din Cluj – Napoca noi am propus deja din 2008, cursuri opţionale de comunicare medicală studenţilor la medicină, iar din 2010 şi studenţilor de la secţia AML”.

Este o carte utilă şi util înseamnă date cadre despre comunicare (definiţie, elemente generale, componentele comunicării, formele de comunicare), date esenţiale şi explicite despre comunicarea în relaţia medic – pacient, aplicaţii ale comunicării medicale (particularităţi ale comunicării în ambulator, în staţionar, cu bolnavii critici şi în urgenţă, comunicarea veştilor rele/comunicarea cu pacientul incurabil dar şi cu aparţinătorii unei persoane care a murit, comunicarea cu pacientul trimis la explorări, cu aparţinătorii, gestionarea conflictelor, comunicarea cu colegii, subalternii, superiorii, comunicarea cu publicul larg), deonotologia comunicării (consimţămîntul, etica discuţiei, etica deciziei, etica comportamentului, comunicare şi şarlatanie, comunicarea în medicina alternativă, comunicarea şi vindecarea neexplicată), fiecare capitol şi subcapitol avînd parte de abordări responsabile, cu multe exemplificări, cu multe raportări la situaţii concrete.

Mă opresc asupra capitolului ‘Forme de comunicare’ şi nu întîmplător. Sînt abordate comunicarea verbală (limbajul, limbajul medical, istoricul limbajului medical; tehnici de oratorie), comunicarea nonverbală (mimica, poziţia corpului, mîinile, capul, privirea, contactul fizic, ţinuta vestimentară), comunicarea în scris, comunicarea prin alte medii), elementele de logică ale comunicării, comunicarea de faţă cu martorii, spaţiul comunicării, capitol ce dă repere ale discursului medical, de care este bine să se ţină cont, totul pentru o comunicare civilizată, totul pentru o apropiere de pacient şi aparţinători.

Comunicarea medicală umple un gol în literatura de specialitate. Sînt ferm convins că anii ce vor veni, pe baza experienţelor teoretice şi practice acumulate, pe baza sesiunilor ştiinţifice şi a workshop – urilor organizate, vor aduce şi alte titluri la fel de interesante şi incitante, tot atîtea ferestre deschise cunoaşterii în şi de specialitate.

Demostene ŞOFRON