Strategia hegemonistă a Ungariei

Ilie CĂLIAN

Scandalul diplomatic cu Ungaria pare să fi trecut pe planul doi, după întroarcerea “victorioasă” a lui Traian Băsescu de la negocierile pentru bugetul UE, victorie pe care USL o contestă vehement, în timp ce susţinătorii preşedintelui îi dedică osanale. Cum la acea întîlnire preşedintele Băsescu s-a aflat aproape de şi a discutat foarte amical cu prietenul său Orbán Viktor, prim-ministrul Ungariei, subiectul steagurilor secuieşti n-a ieşit cu totul din discuţie. Din păcate, majoritatea comentatorilor au continuat să-l abordeze tot conjunctural, încercînd să-i minimalizeze şi semnificaţia, şi importanţa. Mă refer, evident, nu la “oamenii preşedintelui”, care aplauda orice vorbă şi orice hăhăială a acestuia, ci la oameni de bunăcredinţă, dar cărora le lipseşte o minimă înţelegere a strategiei Ungariei pentru a-şi impune hegemonia în ceea ce numeşte bazinul carpatic.

Trebuie, mai întîi, să semnalez o penibilă lipsă de cultură la majoritatea românilor, începînd chiar cu ardelenii. Anume: în majoritatea cazurilor se confundă statalitatea cu etnicitatea. Astfel, se confundă ungar (ungur) cu maghiar. Se spune “primul ministru maghiar”. Incorect: locuitorii Ungariei sînt unguri. În acelaşi timp, aceştia, împreună cu toţi de aceeaşi etnie, sînt maghiari. L-am mai amintit pe subtilul politician Frunda György, care spune mereu, despre consîngenii săi din România, “noi, ungurii”, ca şi cum aceştia ar “aparţine” de drept statului ungar, iar teritoriul pe care trăiesc ar aparţine Ungariei. Imprecizia în termeni înseamnă, pînă la urmă, imprecizia în gîndire – iar numărul românilor cărora nu le prea pasă de precizia exprimării este mult prea mare.

Grav este cînd astfel de imprecizii sînt formulate de oameni cu responsabilităţi în statul român. De exemplu, ministrul de Interne, Radu Stroe, afirma, săptămîna trecută, că a cerut “să se aplice în continuare toaste dispoziţiile legale cu privire la arborarea drapelului altui stat pe teritoriul Rpmâniei”. Dacă este vorba despre drapele de stat, e în regulă. Numai că drapelul secuiesc nu este drapel de stat. Dacă Radu Stroe s-a referit la el, înseamnă că, prin această imprecizie, a recunoscut implicit existenţa unui stat secuiesc. Dacă un oficial român face asemenea erori, atunci să nu ne mire că băţoşii reprezentanţi ai secuilor vorbesc, în felurite proclamaţii, de naţiunea secuiască, naţiune inexistentă, (cel puţin după numărul celor care s-au declarat secui – ca etnie, nu ca naţiune). Utilizarea sensului medieval al termenului de naţiune de către anumite capete înfierbîntate de şovinism nu are alt scop decît să insulte încă o dată naţiunea română (în deplinul sens al termenul de naţiune), întrucît face trimitere la acea Unio trium nationum contra plures, adică nobilii unguri, saşii şi secuii liberi, uniţi împotriva românilor şi celorlalte “neamuri” din Transilvania, care, alături de neacceptarea religiei oficială ortodoxiei românilor, interzicerea aşezării acestora în oraşe, a utilizării oficiale a limbii române etc., aveau să însemne excluderea majorităţii – etnia română – de la viaţa publică. Dacă asemenea idei doresc să impună şovinii maghiarofoni, atunci ar trebui să le explice, totuşi, cineva de-ai lor că vremurile s-au aschimbat şi că românii nu vor fi niciodată iobagii maghiarofonilor.

Dar “impreciziile” de care vorbeam la început – provenite de la oameni “de treabă”, care, însă, îi cîntă-n strună lui Băsescu fără să vrea (anume, că trebuie să fim temperaţi şi îngăduitori), devin, uneori, aberaţii. Zice un, de altfel, distins sociolog – dar nu şi istoric sau politolog – că şovinismul maghiarofonilor din România s-ar estompa destul de simplu: să asigurăm dezvoltarea economică a zonei, astfel încît să dispară tentaţia de a trăi în altă parte. Eroarea d-sale este dublă. Întîi: aceştia nu doresc să trăiască în altă parte, ci tot acolo, dar singuri, alungîndu-i pe români din Harghita şi Covasna. Desigur, Ubi bene, ibi patria, ziceau imperialii romani; binele şi mai binele fiind în imperiul lor, aşa cum astăzi există cîteva “paradisuri” care atrag milioane de oameni: SUA, Canada, Noua Zeelandă, Australia ş.a. Dacă ar fi să urmăm acest raţionament, ar trebui ca principala preocupare a cetăţenilor României să fie crearea paradisului pămîntean în cele două judeţe, ca să-i îmbuneze pe aşa-zişii secui (declaraţi, în copleşitoarea majoritate, nu secui, ci maghiari). Cîţi bani ar trebui să cheltuim acolo, dacă în prezent bugetul ţării virează în zona secuilor 25 de milioane de euro doar pentru a-i acoperi deficitul bugetar creat de întreţinerea propriului aparat birocratic? În al diolea rînd, problema reală nu este a “secuilor”. Problema reală este politica sistematică a statului ungar – dincolo de ideologii şi conjuncturi internaţionale -, politica de impunere a idealurilor hungariste de dominaţie asupra vecinilor săi. Nu mă îndoiesc că la Ministerul de Externe, la SRI la SIE, la felurite institute de cercetări există oameni foarte bine informaţi asupra acestor aspecte.

Din păcate, mereu s-au găsit printre politicieni oameni şi insuficient de informaţi, şi incapabili să privească şi să gîndească cu trei-patru mişcări înainte şi care să şi informeze corect opinia publică – începînd chiar din şcoală, cu manuale de istorie corecte, nu patriotarde – şi încheind cu nişte “cursuri de perfecţionare” pentru politicienii care-şi afişează patriotismul, dar nu prea sînt informaţi. Cîtă vreme unii vor continua să cobească despre ocuparea Ardealului şi încorporarea sa în Ungaria Mare, fără a înţelege politica “autonomiilor”, dezvoltate ca nişte tumori în corpul ţărilor vecine Ungariei, vorbele lor vor fi luate în rîs şi, apoi, va fi compromisă orice discuţie pe tema ambiţiilor hegemoniste ale Ungariei.