BASMUL PREZIDENŢIAL

RADU VIDA

Nu despre discursul preşedintelui Băsescu vreau să vorbim în acest editorial.  Propoziţiile domniei sale ne sînt cunoscute, iar cine a urmărit „evoluţia” personajului a putut să guste din cele mai tainice mixturi ale minţii umane. Bolnave. De autosuficienţă, reavoinţă şi încăpăţînare. Povestea cu uite demisia, nu-i demisia e o altă bătaie de joc la adresa celor care, încrezători, i-au acordat cîndva votul. Şi, pentru că, se pare,  nici astăzi lumea nu se poate debarasa de ideea „omului providenţial”, a „despotului luminat” ş.a.m.d., permiteţi-mi o repede privire asupra basmului prezidenţial, care se perpetuează, la focul mic al intereselor celor mari. În favoarea interesului celor puţini, desigur, şi în defavoarea maselor largi, alegătoare, în spinarea cărora se pun toate nelegiuirile unei guvernanţe strîmbe.

Dacă dăm uitării trecutul, plin de dictatori mai mici sau mai mari, şi unde Ţărişoara nu are exemple de urmat pentru cea mai înaltă funcţie în stat, ne împiedicăm de buturuga mare, care cauzează micimii din gîndirea unora. Viitorul, însă, ar trebui să fie unul care să abordeze funcţia prezidenţială de pe poziţiile vieţii politice moderne, a statelor celor mai flexibile în alegerea omului din fruntea… frunţii.

Tot spectrul politic, de la putere pînă la opoziţie, acreditează ideea că, vezi, doamne, poporul n-ar fi de acord cu un preşedinte ales de Parlament. Fals. Poporul nu este de acord cu scăderea nivelului de trai, cu scumpirile de fiecare zi, cu îmbuibarea unora în detrimentul altora. Şi încă cu multe altele. Nedreptăţi perpetuate de la un regim la altul, de la o putere politică la alta, de la un preşedinte la altul. Şi, cu toate acestea, mult invocatul „popor” suportă. El plăteşte facturile mărite, el testează foametea, nedreptatea, ticăloşia altora. Şi, dacă crîcneşte, din cînd în cînd, cînd  totul devine insuportabil, e pentru că există limite ale putinţei de a înghiţi, pe nemestecate, oarece nemernicii. Aşa cum nu poporul merge la distracţie în străinătate (deşi există libertate de mişcare), aşa cum nu săracul se lăfăie în palate obţinute prin exploatarea muncii lui, aşa cum nu alegătorul anonim caută dreptatea şi cea mai bună formulă de guvernămînt în faţa urnelor, tot aşa şi alegerea sau numirea preşedintelui nu depinde de cel care, cică, este beneficiarul regulilor democratice moderne. Dacă, mîine, legea spune că trebuie să ne mutăm în Barăgan, ne mutăm! Cu hîr, cu mîr, cu obligatoriile victime colaterale, dar, pînă la urmă, legea grăieşte! Dictează. Tot aşa şi cu preşedintele: exerciţiul votului nu mai este pe placul oamenilor. Cei mai mulţi îl consideră pierdere de vreme. Şi asta nu pentru că opţiunea lui nu se îndeplineşte. Ci, pur şi simplu, pentru că noua democraţie de mai bine de 23 de ani nu a adus acel om, singur, care să poată face şi drege.

Delegarea puterii mulţimilor din circumscripţii pentru agregarea unor deputaţi şi senatori în Parlamentul României face posibilă, pe cale de consecinţă, şi asumarea răspunderii aleşilor în desemnarea preşedintelui. Iar atribuţiile limitate ale acestuia ar deschide calea unei mai atente supravegheri populare a Executivului. A miniştrilor care au, direct, în fişa postului, obligaţia asigurării bunei funcţionări a tuturor sectoarelor de activitate din ţară. În acest fel s-ar elimina, constituţional, divergenţele dintre puterile statului, iar preşedintele ar fi, chiar dacă numit în urma negocierilor în care, se ştie, cîştigă cel mai tare şi mai mare; aşadar, preşedintele ar putea fi cel mai bun dintre cei mai buni. Pe… bune!

Din păcate, însă, nu există nici acum suficientă voinţă politică pentru realizarea acestui deziderat… popular, de-acu. Opoziţia actuală s-a pronunţat pentru „îngheţarea” formulei de alegeri prezidenţiale, cu tot dezastrul înregistrat tocmai din cauze… prezidenţiale. Puterea, pe val, are orgoliile  mult prea ascuţite pentru a accepta ecuaţia unei republici parlamentare, în care preşedintele să fie, realmente, un simbol. Asemenea, regilor, care, între noi fie vorba, au doar… defectul că, buni sau răi, sînt aleşi)numiţi pe viaţă. Dar nu au nici un drept de a-şi conduce, cu adevărat, supuşii. Alegători care gîndesc mai mult la un prim ministru destoinic, şi nu la un monarh sau preşedinte ce promite, dar nu are nici una din pîrghiile cu care să se ţină de promisiune. Restul e măruntă excepţie. Care, ştiţi dumneavoastră, întăreşte mersul înainte al naţiei şi face, de regulă, ca lucrurile să funcţioneze ceva mai bine.
Poate doar un referendum…