Criza Occidentului este şi una a democraţiei

The Guardian

Se constată astăzi simptomul unei tendinţe globale spre limitarea democraţiei. Ideea este că, într-o situaţie economică complexă, precum cea actuală, majoritatea oamenilor nu sînt calificaţi să decidă – nu sînt conştienţi de consecinţele catastrofale care ar rezulta în cazul în care cererile lor sînt îndeplinite. Această argumentaţie nu este nouă, consideră analistul.

Într-un interviu televizat, sociologul Ralf Dahrendorf a corelat neîncrederea crescîndă faţă de democraţie de faptul că, după fiecare schimbare revoluţionară, drumul spre o nouă prosperitate trece printr-o “vale a plîngerii”. După căderea socialismului, nu poţi trece direct la abundenţa unei economii de piaţă de succes: bunăstarea şi siguranţa socialistă limitate, dar reale, trebuie dezmembrate, iar aceşti primi paşi sînt neapărat dureroşi.

Acelaşi lucru este valabil şi pentru Europa de Vest, unde trecerea de la statul bunăstării postbelic la noua economie globală a implicat renunţări dureroase, mai puţină siguranţă şi mai puţină asistenţă socială garantată. Pentru Dahrendorf, problema rezidă în simplul fapt că această trecere dureroasă prin “valea plîngerii” durează mai mult decît perioada medie dintre alegeri, astfel încît este mare tentaţia de a amîna schimbările dificile în schimbul unor cîştiguri electorale pe termen scurt.

Pentru el, paradigma aici este dezamăgirea multor ţări post-comuniste faţă de rezultatele economice ale noii ordini democratice: în zilele glorioase ale lui 1989, ele au echivalat democraţia cu abundenţa societăţilor occidentale consumiste; 20 de ani mai tîrziu, în contextul în care abundenţa nu se vede încă, dau vina pe democraţia însăşi.

Din păcate, Dahrendorf se focalizează mult mai puţin pe tentaţia opusă: dacă majoritatea rezistă schimbărilor structurale necesare în economie, oare una dintre concluziile logice nu ar fi aceea că, timp de un deceniu, o elită luminată trebuie să ia puterea, chiar prin mijloace nedemocratice, pentru a pune în aplicare măsurile necesare şi a pune astfel bazele unei democraţii stabile cu adevărat?

În acest sens, jurnalistul Fareed Zakaria a subliniat cum democraţia nu poate “să prindă” decît în ţările dezvoltate economic. Dacă ţările în curs de dezvoltare sînt “prematur democratizate”, rezultatul este un populism care sfîrşeşte printr-o catastrofă economică şi despotism politic – nu este de mirare că cele mai de succes ţări din lumea a treia de astăzi (Taiwan, Coreea de Sud, Chile) au adoptat democraţia deplină numai după o perioadă de regim autoritar. Oare această linie de gîndire nu oferă cel mai bun argument pentru regimul autoritar din China?

Ce este nou astăzi, e că, odată cu criza financiară care a început în 2008, aceeaşi neîncredere faţă de democraţie – odată limitată la lumea a treia sau ţările post-comuniste – cîştigă teren şi în Occidentul dezvoltat.

Actuala criză oferă dovezi că nu poporul, ci experţii înşişi nu ştiu ce fac. În Europa de Vest se asistă efectiv la o incapacitate crescîndă a elitei conducătoare – ştie tot mai puţin cum să guverneze. Un exemplu este modul în care abordează Europa criza din Grecia: punînd presiune asupra Greciei pentru a-şi rambursa datoriile, dar în acelaşi timp, ruinînd economia ei prin măsuri de austeritate impuse şi asigurînd astfel că datoria Greciei nu va fi rambursată niciodată.

La sfîrşitul lunii octombrie a anului trecut, FMI a publicat o cercetare care arată că prejudiciul economic ce decurge din măsuri de austeritate agresive poate fi de trei ori mai mare decît s-a estimat anterior, anulînd astfel propria recomandare privind austeritatea în criza zonei euro. Acum, FMI recunoaşte că forţarea Greciei şi a altor ţări împovărate de datorii de a reduce deficitele lor prea repede ar fi contraproductiv, dar numai după ce sute de mii de locuri de muncă au fost pierdute din cauza unor astfel de “erori de calcul”.

Adevăratul mesaj al protestelor populare “iraţionale” din întreaga Europă este acesta: protestatarii ştiu foarte bine ceea ce nu ştiu; ei nu pretind că au răspunsuri rapide şi uşoare; dar ceea ce le spune instinctul este adevărat – că nici cei de la putere nu ştiu. În Europa de astăzi, orbii îi conduc pe orbi.