Mircea Roşa Miro: Mestecenii călători – roman

 Volumul Mestecenii călători al lui Mircea Roşa Miro, apărut la Editura Grinta, Cluj-Napoca, 2012, aduce în proza clujeană actuală nota tradiţională a satului ardelean surprins într-un moment de răscruce a istoriei, cînd, uitaţi de timp, cei din zonele montane, rămaşi parcă în preistorie, se trezesc scuturaţi din rădăcini de vîrtejul evenimentelor imediat următoare celui de-al Doilea Război Mondial. Întîmplările au ca protagonişti figuri proeminente din perspectiva mesajului de arhaicitate pe care-l transmit, părînd a fi desprinse din poveştile cu zmei, vîrcolaci, vrăjitori, şamani. Spaţiul este în zona Munţilor Apuseni, munţi învăluiţi în ancestral, pe cînd codrii se înscriau în pulberea Căii Lactee, rîurile adăpau jivine şi răcoreau făpturi miraculoase, lupii în haite făceau legea muntelui, sfidînd chemarea străbună a ciobăneştilor. Timpul ieşit de sub imperiul zilelor se măsura în calendare solare crestate pe fruntea colibei, iar omul se strecura printre vitregii şi-şi trăia bucuria în truda pîinii, în patima jocului, în pulberea omătului, în sudoarea colbului. Copiii, de îndată ce mergeau de-a buşilea, învăţau zvonul naturii, limba animalelor şi cîntecul stelelor spre care se înşirau Mestecenii călători.

O răscruce tragică precum un sfredel în creierul munţilor a mînjit cu sînge cărările, a învolburat rîurile, a alungat jivinele şi a încleştat în cătuşe gleznele înjugînd omul la carul istoriei. Această ruptură nefirească în faliile timpului a înghiţit o omenire trăitoare în orizontul nesfîrşirii şi a răscolit dihoniile răului, ţinute pînă atunci sub stăpînirea duhurilor bune. Eroi precum Pavelu lu’ Zegheri, Ion Cănaciul ori Nastasia Răcutului, cu figuri abia desprinse din ordinea primară, purtînd cu ei experienţa şamanică şi înfrăţiţi cu lighioanele, sînt nevoiţi să se adapteze războiului, noii rînduieli, mărunţimii unor figuri străine locului, venite să facă aici altă lege. Cei mai mulţi cad victimă, plătind cu sînge o vină a cărei logică nu o înţelegeau, precum Şuşmanii din munte, ori Dochia cu părul arămiu, cu ochii verzui şi cu visele înăbuşite. Autorul derulează o proză autobiografică, el fiind atît narator cît şi erou şi martor al întîmplărilor, aparent banale, dar cu o dureroasă substanţă dramatică.

Lirismul alimentat de nostalgia locurilor natale primeşte contur în figurile emblematice evocate cu o veritabilă artă a portretului, precum şi prin frumuseţea peisajelor impregnate de setea de viaţă a oamenilor locului. Un antropomorfism bine dozat şi subtil insinuat asociază mişcărilor firii reacţiile celor ce şi-au legănat existenţa în ritmurile ei dintotdeauna.

Ochiul pur al copilăriei surprinde, fără să înţeleagă, unele taine ale omului împletite cu legile firii, ca mai apoi, cu nostalgia vîrstei, tonul se schimbă, mişcarea devine dezosată, renunţarea pare imanentă. Dacă în povestiri ca „Zgarda lui Burcuş” atitudinea e firească, implicată, limbajul e adecvat locului şi întîmplărilor, dezvăluind psihologia copilului în ipostaza iniţierii, în ultimele povestiri se relevă tristeţea timpului ireversibil, durerea smulgerii din frăţia sălbăticiei. Povestirea „Ultimul cosit” marchează înţelegerea depăşirii unei zodii sub semnul căreia autorul a trăit, a cules şi a înţeles misterul armoniei şi firescul vieţii.

Ionel ANDRAŞONI