Dezamăgiri “bune”

Ilie CĂLIAN

A  trecut Ajunul, a trecut Crăciunul şi ne putem întoarce la ale noastre, pentru cîteva zile. Aşadar, ce ne-au arătat aceste zile depre noi? Întîi, că, în mare, sîntem “în trend”. Adică, Moş Crăciun şi sărbătoarea lui sînt tot mai mult prilej de cîştiguri comerciale şi tot mai îndepărtate de sensurile originale – fie că ne gîndim la rădăcinile precreştine ale sărbătorilor solare, ale solstiţiului de iarnă (ziua cea mai scurtă şi începutul creşterii puterii soarelui, ajutat de căldura marilor focuri ale păstorilor şi agricultorilor străvechi, în care aceştia puneau cei mai mari buşteni/crăciuni), fie că este vorba despre naşterea lui Isus. Desigur, e bine că, la fel ca în alţi ani, se face apel la respectarea datinilor şi obiceiurilor, chiar dacă sînt tot mai puţin înţelese şi respectate în tîlcul lor primordial. În ultimă instanţă, şi în străvechime, şi acum, sensul lor se poate restrînge la un singur cuvînt: bucurie. Iar dacă aduc bucurie, să fie bine primite.

Numai că nici acum n-au lipsit fapte care, cel puţin pe mine, m-au mîhnit. Cu ceva vreme mai înainte, un mahăr local dădea, din nou, o petrecere cîmpenească pentru salariaţii săi şi pentru “norod”, care lasă postul Crăciunului (de-l va fi ţinut) pentru o ciozvîrtă de porc. Fie, îmi amintesc din anii trecuţi că omul susţinea că se simte obligat la un asemenea gest faţă de cei pe care-i “exploatează” (cuvîntul lui, zis cu intenţie umoristică). Asta e “damblaua” lui! În schimb, din nou Gigi Becali şi-a dat în petic: el a ţinut ca, la palatul său aurit, de potentat oriental, să-mpartă bani. Să vină “sărăntocii” la boierul acasă, ca să aibă parte de mila lui. Şi, ca de fiecare dată, s-au dus umili, dar şi “jmecheri”, la boierul, la jupînul, la vodă, ca să le “dea”. Iar boierul a avut grijă, din nou, să-şi umilească milogii: că dacă nu-s disciplinaţi, pleacă şi nu le mai dă cei 50 de lei. Pentru că ăsta e moftul lui: le dă dacă-i place, nu le dă dacă nu-i place.

Spuneam, cu ceva vreme în urmă, că, din păcate, mentalităţile feudale domină încă o parte a populaţiei româneşti. Desigur, nu se duce – toată această “parte” – să se milogească la Gigi Becali. Dar numărul celor care aşteaptă să li se “dea” – din mila boierului, a statului – este încă atît de mare, încît trage îndărăt, prin hîrtoapele mentalităţilor retrograde, carul greoi al democraţiei româneşti. Sînt oameni dintre aceia pe care-i vezi luîndu-se la harţă, la felurite hramuri bisericeşti, pentru două sarmale sau o sticlă cu apă sfinţită, înjurîndu-se şi păruindu-se ca să ajungă la sfintele moaşte. Îi regăseşti la pomenile de partid ale unor candidaţi în campania electorală. Îi regăseşti la deschiderea vreunui supermarket, unde “se dă” ceva mai ieftin – sau nu “se dă” deloc. Pe vremea ultimilor ani ai domniei lui Ceauşescu, se stătea la coadă cu bonurile de pîine, de “adidaşi” de porc sau de “tacîmuri” de pui – de care “beneficia”, egalitarist, fiecare cetăţean, umil tot în mod egalitarist (cu excepţia celor care aveau “relaţii” cu cei care puteau fura). Practic, diferenţele de mentalitate nu se prea puteau vedea. Dar azi?!

Să fie, oare, vorba doar despre nevoile presante ale cîtorva cu adevărat lipsiţi de posibilitatea de a se întreţine, sau despre manifestarea unor mentalităţi foarte adînc înrădăcinate?! Dacă analizez ultima participare la vot – la care nu s-au putut da ospeţe şi pungi cu binecunoscuta mită electorală -, putem trage concluzia că democraţia e mai puţin atrăgătoare (pentru majoritatea populaţiei) decît milostenia boierului, a stăpînului de iobagi? Mă sperie gîndul!

Desigur, veţi spune, este uşor să pleci de la un exemplu, iar apoi să “generalizezi”. Nu chiar generalizez, ci mă refer la o mare parte a populaţiei, a cărei redusă implicare în viaţa publică, măcar o dată la patru ani, arată că nici nu prea are nevoie de democraţie: se “descurcă”! Necazul este că “descurcăreala” ei are anumite implicaţii într-un sistem democratic – adică ne încurcă pe noi, ceilalţi (care nu sîntem chiar atît de mulţi pe cît ne place să credem). Şi este datul nostru să mergem înainte chiar cu aceste ghiulele legate de picioare – o masă încă iobagă în mentalităţi şi politicieni care se servesc de ea. Dar poate că asemenea dezamăgiri sînt “bune”: cel puţin ştim cum stăm şi ce trudă ne aşteaptă pînă să atingem “masa critică” a democraţiei.