Opinii: „PPE – MOTORUL INTEGRĂRII EUROPENE”

Nu discut ce căuta PPE în România (17 octombrie 2012 – Palatul Parlamentului, Bucureşti), nici ce căuta preşedintele României la congresul Partidului Popular European, nici imixtiunea PP (sau CDU) în treburile interne ale ţării noastre şi nici partizanatul politic, ilegal, nedemocratic şi neeuropean al acestuia.

Intervin, pur şi simplu, pentru că am auzit rostită ideea care, iată, a devenit titlul articolului de faţă şi, în egală măsură, pentru că Wilfried Martens a fost reales la cîrma PPE.

Toată lumea (mă rog – o parte a ei) se agită că Tökés şi Orbán au vorbit despre federalizarea României, acolo, la congres. Iar toată agitaţia se grefează pe o cutremurată mirare (pentru faptul în sine şi)sau pentru că nimeni dintre românii de faţă n-a zis nimic, dar absolut nimic!). Şi dacă despre Tökés şi Orbán se mai ştie cîte ceva prin ţară, despre legăturile mai sus pomeniţilor cu PPE şi despre caracterul „integrator european” al „popularilor europeni” (citeşte CDU) nu se prea ştie mai nimic.

Aşa stînd lucrurile, mă văd nevoit să recurg la nişte „săpături”:

„Constat că politicienii români n-au înţeles semnificaţia reală a mesajului NATO, care îndeamnă la cooperare între statele din sud-estul Europei. Realitatea este că Occidentul sprijină, fără rezerve, integrarea regională a acestor state, pînă la monedă unică şi ştergerea graniţelor vamale, exact pentru că nici prin gînd nu-i trece să le integreze, vreodată, în NATO sau în UE. Îndrăznesc să fac această afirmaţie categorică pentru că, mai nou, chiar şi Franţa, a cărei tradiţionale bune relaţii cu România şi Serbia sînt notorii şi care a dezaprobat consecvent orientarea «central europeană» de integrare promovată de către SUA şi Germania, şi-a revizuit punctul de vedere.

Din diverse luări de poziţie rezultă că şi Franţa recunoaşte faptul că Europa «politică» are nişte hotare a căror limită nu poate fi depăşită fără riscul dezintegrării. Comunitatea europeană nu poate integra decît statele ce aparţin aceluiaşi univers politic, economic şi de civilizaţie. Or, lumea ortodoxă, mă refer la statele post-sovietice şi la cele din sud-estul Europei, este inaptă de aşa ceva. Aceste state, deşi au preluat modelul instituţional apusean, sînt incapabile să-l asimileze. După părerea mea, singura lor şansă de supravieţuire este realizarea, cu ajutor occidental, a unei strînse cooperări regionale. (…) Fireşte, se fac promisiuni «pe termen lung» (de integrare europeană – n.m.), dar proiecte sau intenţii reale nu există. România va avea un veritabil şoc cînd va înţelege cum stau lucrurile. (…)

Din această situaţie Ardealul,cu ascendentul şi poziţia sa occidentală, nu are decît de profitat. Fireşte, este vorba nu numai de unguri, ci şi de românii ardeleni. Toate acestea vor conduce la întărirea mişcării regionaliste. (…) Mă refer la promovarea unui regionalism politic instituţionalizat.” Am citat dintr-un interviu acordat de către politologul Molnár Gusztáv cotidianului clujean „Szabadság” la data de 29 aprilie 1999, interviu consemnat de Székely Kriszta şi introdus şi pe internet sub indicativul http:))www.hhrf.org)erdelyi)most)04-29-99.htmf.

Desigur, multe din ideile de mai sus pot fi regăsite în „Problema transilvană” (Gabriel Andreescu – Molnár Gusztáv), de la neintegrabilitatea ţărilor ortodoxe şi pînă la regionalismul ardelean transetnic – bază pentru un statut local (sau chiar european) aparte. Nouă este (sau măcar părea atunci) chestiunea cu „integrarea regională” a statelor din sud-estul Europei, ca o alternativă (ca să nu spunem „premiu de consolare”) la Uniunea Europeană. De asemenea, demn de remarcat este faptul că Ardealul, şi în această (aparent) nouă perspectivă, „nu are decît de profitat”.

Fireşte, la vremea respectivă (aprilie 1999), nu că nu l-am fi luat în serios pe d-l Molnár, dar, totuşi, i-am fi adresat moromeţiana întrebare: – pe ce te bazezi? Şi iată că la un timp (istoric) relativ scurt ne-a sosit şi răspunsul, nu de la politologul maghiar, ci direct de la sursă. Ştim nu numai pe ce se baza d-l Molnár la vremea respectivă, ci şi pe cine se baza acesta atunci cînd prefigura o Uniune Europeană a Sud-Estului. Cititorii săptămînalului „Timpul – 7 zile” (falimentat în 2005!) vor fi ştiind, bineînţeles, că este vorba de creştin-democraţii germani! (membri de bază ai P.P.E.!). Documentul, reprodus în numărul 38 (555) ( 19-25 septembrie 2001 al amintitului săptămînal , sub titlul: „O perspectivă pentru Balcani – Reflecţii cu privire la o Uniune Europeană a Sud-Estului”, este în măsură să împrăştie orice posibile dubii în acest sens.

Desigur, comentariile lui Remus Răgătan (Adrian Riza) pe marginea documentului cu pricina ne scutesc de alte consideraţii. Ceea ce am vrea, însă, să adăugăm este faptul că unul din cei trei autori ai demersului, dl. Karl Lamers, este „recidivist”. Cel puţin aşa rezultă din articolul „Uniunea Europei de Sud-Est – Alternativă la extinderea UE” (Corespondenţă din Berlin de la Mălina Andronescu), publicat în cotidianul „Adevărul” din 5 decembrie 2000, pe pagina a 13-a (cum altfel?).

Amintitul Karl Lamers este purtătorul de cuvînt pentru politică externă al facţiunii creştin-democrate din Bundestag, care se pronunţă, cităm: ”pentru adîncirea integrării regionale în Balcani şi instituţionalizarea Pactului de Stabilitate sub forma unei Uniuni a Europei de Sud-Est (UESE)”. De notat că propunerea a fost prezentată Bundestagului încă în luna octombrie 2000. Iată cîteva elemente conţinute în propunere:

– „din această uniune ar putea face parte nu numai statele fostei Iugoslavii, ci şi state vecine, cum ar fi România”;

– „UESE ar reprezenta o euroregiune de tip nou (…) care presupune stabilirea unor relaţii de bună vecinătate, a unui sistem de comerţ liber şi crearea unor structuri de securitate comune”;

– „minorităţile naţionale din diversele ţări membre ar fi şi ele reprezentate în instituţiile respective (de conducere ale UESE – n.m.); acestea ar putea fi modelate după exemplul Parlamentului European (deci, un parlament al Europei de Sud-Est), al Comisiei Europene şi al Consiliului de Miniştri”;

– „o astfel de Uniune s-ar constitui ca un fel de structură supraregională; importanţa graniţelor ar fi relativizată, iar în caz că procesul de fragmentare a regiunii ar continua, acest proces nu ar mai fi perceput ca fiind deosebit de dramatic”;

– „conceptul noii Uniuni nu exclude viitoare secesiuni în cadrul statelor membre, atunci cînd s-ar impune concluzia că aceasta ar contribui la pacea şi stabilitatea regiunii”.

După cum se poate lesne observa comparînd textele, „propunerile” d-lui Lamers sînt în aceeaşi ordine de idei cu „reflecţiile” d-lor Lamers, Hintze şi Hedrich, ceea ce ne scuteşte de repetări inutile. Cert este că avem de-a face cu o preocupare mai veche şi „programatică” a creştin-democraţilori germani! (Preluată, pe cale de consecinţă, şi de către prietenii şi protejaţii din România ai acestora!)

Deci aşa: în loc de UE – UESE!; în loc de NATO – o structură regională de securitate!; în loc de „Schengen” – liberă circulaţie în Europa de Sud-Est!; în loc de inviolabilitatea graniţelor – relativizarea acestora şi cîmp liber continuării fragmentărilor! Iar dacă o parte de ţară – de pildă Ardealul – doreşte secesiunea, aceasta va fi încurajată şi patronată, spre a nu periclita pacea şi stabilitatea regiunii!

Şi toate acestea le spun, scriu şi propun în Bundestag, încă din 2000-2001, trei purtători de cuvînt (pentru politică externă, pentru politică europeană, pentru politici de dezvoltare) ai CDU, cel mai puternic partid al Germaniei şi (prin PPE) al Europei!

*

Desigur, după 11 septembrie 2001 – situaţia schimbîndu-se radical şi impunîndu-se imperios securizarea întregului „istm ponto-baltic” – România a devenit, rapid, membră NATO şi UE. La poruncă americană, fireşte.

Ceea ce nu înseamnă că PPE şi CDU nu ne-ar dori – şi astăzi – neintegraţi şi „regionalizaţi”. Şi nici d-l Orbán sau Tökés, ambii oameni ai PPE (şi CDU). Pentru cei ce au uitat, reamintim că atît UDMR (din care Tökés n-a demisionat!), cît şi FIDESZ sînt afiliate (de mult) la PPE!

În ceea ce-l priveşte pe d-l Wilfried Martens, acesta este un vechi „prieten” al României (inclusiv al regionalizării sale), „prietenie” dovedită în repetate rînduri, (de pildă, prin afirmaţia că în Ardeal majoritari sînt ungurii!)

Sapienti sat!

Zeno Millea