Cît de complicată e o simplă asigurare?

RADU VIDA

Am salutat la vremea respectivă (2008), Legea 260 cu privire la asigurarea obligatorie a locuinţelor. E drept, am arătat şi imperfecţiunile legii. Şi nu ştiu de ce a trebuit să fac eu acest lucru, din moment ce plătim parlamentari, comisii juridice, experţi, translatori, slujbaşi de tot felul. Care, între noi fie vorba, nu au altă treabă sau, mă rog, nu ar trebui să aibă altă preocupare decît să pună în ordine legislaţia necesară funcţionării normale a vieţii noastre sociale, economice şi politice.

Spuneam atunci – şi sigur mi-am atras nişte duşmănii – că nu putem asista la infinit la dezastre naturale, neglijenţe, nemernicii şi, în final, să plătim toţi, de la buget, pagubele produse. Sistemul de asigurări funcţionează foarte bine în ţări dezvoltate şi, credeţi-mă, companiile de acest gen reprezintă un real sprijin pentru dezvoltarea generală, social-economică, a celor care au ştiut să gestioneze cum trebuie această afacere. Sigur, şi acolo au existat imperfecţiuni, au existat şi acolo invidii, dar, pînă la urmă, investiţiile realizate din asigurări, eşalonările, negocierile între companii şi persoane fizice şi juridice şi-au dovedit eficienţa. Iar sistemul s-a perfecţionat şi, totodată, a înflorit.

Şi la noi a trecut ceva vreme de la intrarea în vigoare a legii. Lucrurile nu s-au urnit din loc, ba, din contră, se constată un regres în aplicarea ei.

Iată cîteva cifre: pînă la sfîrşitul lunii iunie, 43,9% dintre locuinţele din România erau neasigurate.

Din cele aproximativ 8,3 milioane de locuinţe, numai 5% aveau făcute asigurările obligatorii, iar 51% aveau asigurări facultative.

Pare foarte greu de înţeles: dar legea nu stipulează obligativitatea asigurărilor… facultative (care se referă la tot felul de chestii colaterale spuselor legiuitorului, cum ar fi asigurarea faţă de efracţii, incendii etc). Pe cînd obligativitatea se referă la dezastrele naturale.

Să încercăm să ne definim termenii: obligatoriu nu înseamnă facultativ, şi toată treaba asta ar trebui să atragă după sine o serie de penalităţi. Coerciţia este unul din fundamentele aplicării legilor, iar nerespectarea acestora nu poate aduce nimic bun celor care nu se aliniază. Noi facem, însă, din excepţie o regulă şi, iată, chiar şefa PAID, d-na Amalia Cristea, spune că legea este inaplicabilă. În traducere liberă: inutilă. Societatea care a fost creată să gestioneze această afacere, pînă la urmă, nu are nicio putere, primarii, administraţia locală, în general, sînt într-o ciudată cîrdăşie cu cei care ar trebui să fie beneficiarii asigurărilor (cu condiţia să plătească o sumă modică anuală şi, desigur, să suporte rigorile furiei naturii). Alte instituţii nu au obligaţii în cazul nerespectării legii, iar organele…ca … organele. Disipate în letargia generală, care a cuprins societatea românească după disoluţia puterilor şi orientarea spre alte interese decît asigurarea unei reglări sociale solide. Culmea acestor nereguli s-a manifestat în plata unor daune de 574.357 lei (în condiţiile în care nu a fost vorba de niciun dezastru natural major, ceea ce, sincer, miroase a fraudă) şi conflictul de interese – auzi! – între PAID şi propriii acţionari. Asemenea nereguli, ca existenţa a doar 1,2 milioane de poliţe, din care sînt active circa 300.000 (?!), ar trebui să scoată lumea în stradă. Pentru că, la o adică, vom plăti toţi neghiobia, reaua voinţă şi pungăşia unora.

Ceea ce, să recunoaştem, nu-i deloc în ordine.