Scriitorul Norman Manea – “românul incomod”

El Pais

“Românul incomod” este titlul dat unui amplu material publicat de cotidianul uruguayan, după un interviu realizat la Tîrgul de carte de la Buenos Aires, cu scriitorul Norman Manea.

Vorbind despre bariere şi frontiere, Norman Manea îşi manifestă speranţa ca ridicarea acestora să nu aibă din nou loc în Europa. “Este posibil, pentru că atît Europa, cît şi restul lumii capitaliste, inclusiv SUA, trec printr-o criză profundă, în care capitalismul se subminează (…) Fără îndoială, ne aflăm într-un moment foarte delicat şi nimeni nu poate prezice în ce direcţie o vor lua lucrurile. În 1989, cînd s-a prăbuşit comunismul, auzeam multe sloganuri, unele dulci, altele optimiste, altele ingenue. Era sfîrşitul istoriei; sfîrşitul ideologiei; sfîrşitul sfîrşitului. Nimic nu se termină pînă ce se termină. Să ne gîndim, aşadar”, îndeamnă scriitorul, “la tot ce s-a petrecut după 1989, de la presupusul sfîrşit al istoriei… numai Rwanda, războiul din Afganistan, 11 septembrie, şi avem deja istorie cît cuprinde…”

În momentul atentatelor din 11 septembrie 2001, după cum mărturiseşte Norman Manea, a putut spune pentru prima oară deschis “aparţin Americii” şi a simţit o mare solidaritate faţă de americanii şi străinii care se aflau acolo, pentru că “totul era atît de absurd şi plănuit de o bandă care vroia doar să ne transforme societatea în ceva ce considerau ei mai bun”. El laudă “incoerenţa” SUA, ca pe o mare virtute, pentru că o consideră “exprimarea libertăţii maxime” şi susţine că acolo “funcţionează forma impersonală de a trăi”: “trăiesc în America şi consider că este un hotel foarte bun, cel mai bun din lume, după părerea mea (…) Totul funcţionează, şi nu contează nimic. În comunism, nu funcţiona nimic şi totul conta. După mai bine de zece ani în America nu este la fel de sigur că totul funcţionează, însă totul continuă să nu conteze”, arată el.

În interviul acordat publicaţiei din Uruguay, Norman Manea a vorbit despre influenţele lui Kafka şi Proust în “Întoarcerea huliganului”, precum şi despre dictatori şi dictaturi. El arată că “în România socialismul a fost mult mai artificial decît în oricare dintre celelalte ţări”, de vreme ce peisajul politic românesc a fost în general mereu înclinat către dreapta, iar în 1989 Partidul Comunist avea aproape patru milioane de afiliaţi, toţi oportunişti. “Odată ce a fost ucis Ceauşescu, marea majoritate a acestor afiliaţi au devenit anticomunişti feroce. Românii sînt hedonişti, se spune că “avem poeţi, nu sfinţi”. Ar putea exista simpatie pentru o ţară care gîndeşte astfel, însă asta relevă în acelaşi timp şi un caracter volatil foarte periculos. În România, talentul nu a fost niciodată o problemă, caracterul este problema noastră, şi acum. România poate redeveni un infern în vremuri de criză, mai spune el. Scriitorul a povestit cum, la început, “Întoarcerea huliganului” nu a fost apreciată în România, fiind considerată insultătoare, însă, ulterior, lucrurile s-au mai schimbat şi românii au învăţat că “trebuie să respecte unele dintre regulile comunităţii, adică să încerce să se împace şi să-şi accepte trecutul. “Să nu încerce să-şi explice mizeriile dînd vina pe alţii: ruşi, evrei, germani. Românii cred că nu au făcut nimic, însă au făcut multe lucruri, cum ştiu eu, şi ştiu şi ei”, mai arată el.

Eu cred că este o greşeală să transferi vina unui individ asupra unei societăţi sau a unui grup etnic. Asta li s-a întîmplat ţiganilor, evreilor… (…) Nu există nimic omogen. Nu se poate judeca o comunitate întreagă pentru un individ. Pedeapsa trebuie să fie de asemenea individuală”.

În legătură cu revelaţiile privitoare la legăturile unor scriitori precum Günter Grass şi Milan Kundera cu sistemele dictatoriale din ţările lor, Norman Manea este de părere că “sînt vinovaţi dacă nu recunosc şi nu vor să vorbească despre asta (…) Thomas Mann a scris un text frumos care se numeşte “Brother Hitler”. Mann i s-a opus lui Hitler la vremea aceea, şi tot a scris: şi eu trebuie să-mi asum partea rea din naţiunea mea”. De asemenea, Manea îşi aminteşte cum în urmă cu cîţiva ani, cînd a vorbit la Barcelona cu ocazia celor 20 de ani scurşi de la căderea Zidului Berlinului, a sugerat ca în fiecare ţară – şi nu numai în Germania, Rusia sau Argentina – să existe “propriile monumente ale ruşinii naţionale. Nu numai monumente ale eroismului, ci şi cele care să arate care au fost lucrurile teribile pe care le-au făcut ţările oamenilor lor sau celor din ţări vecine”.