Într-o lume federalizată

RADU VIDA

Aşa cum m-am aşteptat, cuvîntările celor doi prieteni – Angela Merkel şi François Hollande – de la Ludwigsburg (Baden-Wurtemberg, Germania) s-au dovedit a fi fără nici un conţinut. Umbre ale predecesorilor – Charles de Gaulle şi Konrad Adnenauer, cei doi contemporani s-au lansat în festivisme şi, practic, au repetat, chiar dacă cu alte cuvine, emanaţiile lui José Manuel Barroso.

Nu-mi fac griji pentru Germania sau Franţa. Sînt ţări puternice, cu economie serioasă, cu lucruri aşezate în ceea ce priveşte regulile democraţiei, manevrele stat-privat cînd vine vorba despre cucerirea de noi pieţe şi aplicarea blîndă a voinţei neocolonialismului continental. Ascultîndu-le discursul, m-am întrebat însă ce se va întîmpla cu ţări ca Italia sau Spania. Pînă nu demult trăiam cu impresia că suratele întru latinitate au baze solide, de pe care să povestească cu mai-marii Europei. M-am înşelat? Poate. Căci, după cum se vede şi aude, industria solidă şi agricultura temeinică nu sînt suficiente pentru a scăpa de ghearele crizei. Ba, la o adică, aceste ţări puternice trebuie să stea cu mîna întinsă la BE (în traducere liberă: tot capital german, francez şi englezesc).

Cum putem aduce în discuţie alte ţări, ca România, Bulgaria, Albania sau chiar Turcia? Greu de spus. Experienţa grecească a zdruncinat din temelii încrederea neamţului de rînd, spre exemplu, în şiretlicuri de alianţe. E drept, Grecia a minţit cînd a intra în UE. Noi am fost îngăduiţi, cu toate că nu eram nici pe departe pregătiţi pentru a face faţă provocărilor unei alte lumi. Da, dar contribuabilul german, conştient că ţara sa este principalul contributor la Mecanismul European de Stabilitate, doreşte ca banul lui să fie folosit eficient. Pentru el şi ai lui. Nicidecum pentru acoperirea marilor găuri economice şi financiare ale celorlalte state de pe continent.

Dintre „cei mici”, s-au manifestat doar preşedinţii Cehiei şi României. Vaclav Klaus a spus clar şi răspicat că ideile lui Barroso sînt nerealiste, iar Uniunea Europeană ar trebui să se îndrepte într-o direcţie contrară. Era vorba, desigur, despre federalizarea propusă de preşedintele CE, de struţo-cămila statelor-naţiuni, reunite sub umbrela Germaniei şi Franţei, în principal. Barroso cerea rediscutarea tuturor tratatelor europene. Tare! Pe cînd nici o amărîtă de Constituţie la acest nivel n-a trecu de plebiscitul unor popoare!

De cu totul altă părere este preşedintele României, Traian Băsescu. Pînă în 2015 ar trebui să intrăm în zona euro şi, repede-repede, în Mecanismul de supraveghere a băncilor. Idei! Pentru că nici Vaclav Klaus şi nici Traian Băsescu n-au găsit interlocutori pentru ideile avansate. Atît cehii, cît şi românii au cu totul şi cu totul alte probleme: sărăcie, şomaj, spectrul nesiguranţei zilei de mîine. Dar – ciudat – nici politicienii n-au marşat pe ideile exprimate de cei doi. Cel puţin Traian Băsescu trebuia să găsească în oponenţii lui voci care să-l conteste. Mai mult, nici partenerii din UE, pro sau contra celor afirmate de către cei doi şefi de state, n-au luat poziţie. De ce oare? Dacă popoarele de care am vorbit au alte necazuri, politicienii nu sînt interesaţi de subiect. Asta pentru că, deocamdată, nimic nu-i clar, nimic nu-i transparent. Şi pentru că nimeni nu-şi poate imagina măcar cum vom funcţiona într-o formaţiune statală federalizată. Nici un viitor „Băsescu” nu vrea să joace într-un scenariu în care să aibă rolul unui prefect de judeţ. E drept, ceva mai mare, dar simplu executant al ordinelor venite de la Bruxelles, Paris sau Berlin. Şi controlat la sînge de către nişte oameni care nu-i vorbesc limba, nu-i ştiu obiceiurile şi nu-i împărtăşesc valorile. Spaima că birocraţia de partid va fi drastic limitată în ţările de periferie, crescînd, în acelaşi timp, valoarea alegerilor directe europene, acolo unde păcălelile dîmboviţene au mai puţin efect, face pe toată lumea reticentă.

Există la ora actuală cel puţin 27 de păreri oficiale (exprimate sau nu) în ceea ce priveşte UE. Şi aproape 500 de milioane de votanţi, care aşteaptă clarificări în ceea ce priveşte viitorul lor. Deocamdată, sigur e că „statul bunăstării” şi-a trăit traiul, unele naţii neapucînd nici măcar să guste din binefacerile ei.