UE nu-şi poate permite luxul de a avea cele mai titrate casnice din lume

Le Monde

(Articol de Birgitta Ohlsson, ministru suedez pentru afaceri europene)

Un procent de 60 % din studenţii europeni sînt femei, dar rata de angajare a acestora pe piaţa muncii continuă să fie mai mică decît cea a bărbaţilor. Numai unul din zece membri ai consiliilor de administraţie şi 24 % dintre parlamentari sînt femei. În ţările bogate, diferenţa de salarii între femei şi bărbaţi continuă să fie de 18 %, în pofida faptului că mîna de lucru feminină este mai calificată decît cea masculină.

Ne confruntăm în prezent cu o problemă mult mai complexă decît cea a exodului creierelor europene, pe care aş defini-o astfel “un creier, dar la ce bun?”, adică apariţia unei noi generaţii de femei absolvente ale învăţămîntului superior şi ale căror competenţe nu sînt folosite.

Numărul femeilor de pe piaţa europeană a muncii ar trebui să fie mai mare, în contextul în care bărbaţii reprezintă în medie 76 % pe această piaţă, iar femeile 62 %. “Un raport al Universităţii Umeä (Suedia) arată că, dacă femeile ar fi prezente în procent egal cu bărbaţii pe piaţa muncii, venitul naţional brut al Uniunii Europene ar putea creşte cu 27 %.

Ultimul raport mondial despre inegalitatea între sexe al Forumului Economic Mondial (FEM) stabileşte o legătură evidentă şi pozitivă între, pe de o parte, egalitatea de şanse şi, pe de altă parte, competitivitate, PIB-ul pe locuitor şi dezvoltarea economică şi socială. Reducerea inegalităţii între sexe contribuie deci la consolidarea economiei, la creşterea bunăstării şi îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă. Importanţa combaterii fenomenului “un creier, dar la ce bun?” a fost, de asemenea, recunoscută de Consiliul European din iunie 2010, cînd s-a hotărît, la iniţiativa Suediei, ca paritatea bărbaţi-femei să fie atinsă pînă în 2020, cu o rată de angajare egală de 75 %.

Este trist că, în 2012, femeile încă mai sînt obligate să aleagă între familie şi carieră. Pentru bunăstarea Europei, s-ar putea exporta modelul suedez de feminism.

Mai întîi, creşterea numărului de structuri pentru primirea copiilor de vîrstă mică, care nu trebuie să fie un privilegiu, ci un serviciu la care orice părinte să aibă acces.

De asemenea, trebuie îmbunătăţită şi consolidată asistenţa pentru persoanele în vîrstă. În mod frecvent, femeile sînt cele care se ocupă benevol de părinţi. Şi apoi, nimeni nu trebuie să se simtă obligată să aibă copii pentru a se asigura că la bătrîneţe are cine să aibă grijă de ea.

Alocaţia de creştere a copilului ar trebui să fie mai echitabilă, iar vîrsta de pensionare să nu mai fie diferenţiată, bărbaţii şi femeile ar trebui să iasă la pensie la aceeaşi vîrstă.