Cărţile clujenilor. Marcel Mureşeanu, Cu voia corbului

 Noul volum de poezii al lui Marcel Mureşeanu, Cu voia corbului (ed.Eikon, 2012), propune un dialog alert şi diversificat pe tema Vieţii şi a Morţii, aducînd o notă de hipersensibilitate tragică. Însuşi apelul la simbolistica Corbului, impus cu un veac şi ceva în urmă de Edgar Allan Poe, a fermecat şi sedus pe mulţi dintre simboliştii români, care s-au simţit tentaţi să se ascundă sub crusta ambiguă a răspunsului sibilinic din „Nevermore”-ul poesc, şi care, iată acum, este reînviat şi reiterat de poetul clujean într-un context nu atît halucinatoriu şi fantezist, cît forţînd limitele sensibile ale senzorialului şi ale fantasmei. Poetul din volumul de faţă este bîntuit de ameninţările nemiloase ale extincţiei, angoasat de trecerea irepetabilă a Timpului, de abisalitatea clipei irepetabile: „Luaţi-mi timpul!/ O lume fără timp/ Se aşează la picioarele mele,/ea nu face nimic acolo,/ abisează,/ eu nu fac nimic aici,/ abisez!/ Poate asta şi suntem, abisuri abisînd,/ dar nu mai urmează s-aflăm” (Testamentul de pe urmă). A abisa iată un verb născocit de poet pentru a măsura dimensiunea nemaivăzută a unei plecări spre o destinaţie necunoscută, cînd timpul şi spaţiul se măsoară, în azi, în mîine sau în altădată : „De ce mă aflu aici/nu pot spune/ îmi întîrzii plecarea/ cu ziua de mîine,/ altădată a existat,/ pe marea de-atunci nu eram/ singur!”(Jumătăţile). Fiecare poezie din acest volum se constituie ca o meditaţie pe marginea morţii, văzută cînd asemeni unui eveniment obişnuit, normal, în viaţa fiecăruia, cînd ca o stranie adormire („aşa de frumos dormeai/de-am crezut că eşti moartă!/Ca o fîntînă”), cînd cu o retragere discretă din ţesătura poemului („Cînd începi să citeşti acest poem, cititorule,/eu demult m-am fost retras din el”). Înţelegînd viaţa ca pe absenţă, poetul poate rememora mai bine înnegrirea („Atîta-s de murdar, domnule!”), îmbătrînirea („Nici nu ştiu cînd a crescut/muşchiul pe mine!”), pierderea umbrei („Umbra se aruncă peste parapet/De abia o pot ţine”), uitarea („Rămasă singură, tăcerea se întristă:/nu-mi amintesc de unde vin!/hohoti ea”). Poetul este un abil diagnostician care suprinde în fiecare poezie a sa un mic semn, o mică schimbare, prin care nu mai sîntem ceea ce am fost, deoarece în interstiţiile existenţei noastre se instalează Moartea, care ne pîndeşte hulpavă, cînd ca un vrăjmaş încrîncenat, cînd ca o boare prietenoasă de vînt, ca un alint-mîngîiere venită de altundeva (Alintaria). Mare meşter al nuanţelor, al convocării de fiinţe imaginare şi simboluri livreşti, M. Mureşeanu creează prin poezia sa o pînză străvezie de păianjen în care se opresc fiinţe, gîze şi păsări ciudate, îngeri nevăzuţi şi mîngîieri ale lui Dumnezeu anunţînd semnele inerente ale sfîrşitului, ale intrării sub ameninţările scadenţei: „mergi aşa ca nebunul pe drum/şi deodată îţi vine să îmbătrîneşti”(Ai şi sosit). Moartea dă tîrcoale din flori inocente (Tîrcoale), îşi învită politicos interlocutorul să intre pe saitul ei sau să facă lectura unei pagini de carte: „Scaunul mă ţine între chingile lui,/ cartea se deschide în faţa mea/ la prima pagină/ Cînd mă voi opri va fi ziuă,/ prima zi fără mine” (Viteazul în piele de oaie). Ceea ce-l frapează şi-l incită pe cititor este tocmai această mulţime de situaţii inventate, de posibilităţi ale necuprinderii imaginarului, de „zilnicării” prin intermediul cărora fiinţa umană se prelinge în lumea de dincolo fără remuşcare şi fără bocet, ci doar ca o trimitere explicită la o simbolistică precisă. Ipostazele îmbătrînirii şi ale ieşirii din timp însoţesc la modul tonic ansamblul ficţiunilor, şi ca un exerciţiu de recuperare a inocenţei de altădată, ca o testare a limitelor posibilului şi imposibilului, de la meditaţia înfiorată la postura tensionantă, în care este inclusă şi divinitatea ca un martor tăcut al elipsismului vocaţional. Prin asemenea metode, poezia lui M. Mureşeanu se esenţializează, cîştigă în frăgezime şi putere de concentrare, tinzînd implicit spre o geometrizare a formelor şi formulelor lirice sub presiunea unei retorici imanente a sfîrşitului, a crepusculizării. Sub zarea întunecată a aripii Corbului, omul este asemeni norului cu care acesta zboară alături, ocrotit de Cel de Deasupra pînă cînd Cel Veşnic opreşte reprezentaţia: „Nu mai zic de se leagănă Calea Păstorului/cum sare corbul pe spatele norului/sau norul cum spală răul din ochi/corbului lovit de deochi!/Aşa merg ei mînă-n mînă pe cer,/pînă se-ascund unu-n altul şi pier!” Frumoasă metaforă a stingerii şi final al unei poezii de o tensionantă vibraţie lirică.

Mircea POPA