Punct

RADU VIDA

Nu sînt oracol şi nici nu-mi place să fac tot felul de previziuni. Viitorul nu e interesant dacă e descifrat, iar lucrurile care se vor întîmpla… după ce au fost povestite mă înfricoşează. Şi mă neliniştesc. Fac, astăzi, o excepţie, şi voi încerca să văd cu ochiul minţii viaţa post-mortem  a politicii.

Referendumul a pus punct unei situaţii. Mai aparte, să recunoaştem, dar din punct de vedere al exerciţiului democratic, unul semnificativ. În primul rînd prin riscurile pe care le comportă.

Sărăcia tot mai accentuată, care a pornit de la textele de manelist în devenire ale lui Petre Roman (industria – un morman de fiare vechi!), a continuat în noua eră, marcată de ţîpuritura „Petre, eşti cel mai tare!”. N-aş vrea să dau vina degringoladei economice doar pe foşti şi actuali preşedinţi şi prim-miniştri. A apărut o… pătură aparte în societatea noastră – cea a vînzătorilor de ţară – care s-au întrecut în a lua şpăgi şi a demola şi puţinul pe care l-am creat. Un pumn de firfirigi (de altfel, bani buni, dacă ne gîndim că persoane particulare au nevoie de puţin, pentru a vinde mult), pe nimica toată, aşadar, s-au vîndut unităţi productive în care lucrau mii de oameni. Am distrus întregi ramuri industriale şi ne-am bătut joc de pămîntul mănos al ţării, am lichidat flote, spioni, am distrus prietenii. Am lăsat deşert în locuri altădată înfloritoare, am semănat vînt şi am cules furtună. Au apărut pe tăpşan noi duşmănii interne şi externe.

Nu cred că punctul pus la recenta descindere la vot înseamnă încheierea conflictelor. Ba, am convingerea, ele vor continua. Cu şi mai mare intensitate. Spun asta nu numai pentru că experienţa celuilalt referendum ne-a confirmat că nu există conciliere, bună pace şi înţelegere nici măcar între cei aflaţi în aceeaşi barcă. Nu vreau să consum spaţiul tipografic cu exemple. E suficient să vă reamintesc că doi cu doi nu s-au putut înţelege, nici în tabăra puterii, nici în cea a opoziţiei. Şi chiar dacă aparenţele au lăsat loc de interpretări, doar liantul interesului nu ajunge pentru a pune bazele unei coabitări trainice.

Cred că nimeni nu se poate hazarda în a ghici cît de răzbunători vor fi taberele care au pierdut din acest Referendum. Sau au cîştigat? Cert este că, dincolo de culorile lor politice, găştile implicate în lupta pentru supremaţie au căpătat nuanţele racului fiert. Sînt vineţi la mînie şi negri de furie. Lupta nu s-a dus pentru funcţii. Căci, pînă la urmă, toţi au obţinut cîte un fotoliu de ministru la Palatul Victoria, preşedintele mai avea puţină vreme de stat la Cotroceni, iar partidele de buzunar ştiu că alternanţa depinde de ei şi de vocalizele etnice şi naţionaliste.  Miza a fost mult mai mare: cine pune punct şi vinde mai departe ceea ce mai avem? Şi, bineînţeles, cui? Mai puţin conta pe ce bani, pentru că, oricum,  „comisioanele” şi „prieteşugurile” ar fi fost binevenite. Oricum, cîştigători sînt cei care, din chiar a doua zi de după Revoluţia din ’89 ne-au… ajutat să redevenim ceea ce am fost: o ţară săracă, fără de nici unele, doar cu veşnica aspiraţie spre mai mult şi mai bine. În UE!

Şi-atunci? Cum s-o luăm de la capăt? Pe de o parte, Occidentul hrăpăreţ, pe de altă parte, politicienii noştri: şi mai şi!  Iar noi, în mijlocul discordiei. Sperînd. Visînd. Presupunînd doar că putem trăi într-o lume cu mai puţine porţii de istericale. Unde binele comunităţii înseamnă ceva. Iar individul e doar nota de armonie, care dă sens şi valenţe noi semenilor.
Punct.