Relativa “prostie” a unei lovituri de stat în Africa

ABC

Considerat în zilele de azi, una din loviturile de stat cele mai “stupide” din istoria recentă, puciul militar din Mali readuce în atenţie înclinaţia excesivă a continentului african pentru loviturile de forţă. Deşi iniţial rebeliunea a dorit să denunţe înarmarea deficitară a trupelor pentru combaterea insurgenţilor tuaregi, actuala anarhie politică nu a dus decît la o recrudescenţă a luptelor din nordul ţării.

Cazul Mali nu este nou. Aşa cum denunţă George Klay Kieh, autor al cărţii “The Military and Politics in Africa”, doar în perioada 1952-2000, cel puţin 85 de tentative de lovitură de stat s-au soldat cu succes pe continentul african. Astfel, în ultimii patru ani s-au produs lovituri de stat în trei ţări africane (dincolo de “primăverile arabe” din nordul continentului): Mauritania (2008), Madagascar (2009) şi Niger (2010).

Trei elemente sînt indispensabile pentru a înţelege această tendinţă. Primul, implicările politice frecvente ale armatei, care de la căderea colonialismului a devenit un agent al schimbării guvernamentale. Al doilea, lipsa de conexiune şi decalajul dintre guvernul central şi problemele curente ale populaţiei. Rezultatul: oamenii nu investesc în supravieţuirea liderilor lor. Şi, al treilea, dependenţa totală a forţelor de poliţie de figura statală. Prin urmare, poliţia nu ezită să tragă în manifestanţii dezarmaţi cu foc real, pentru a anihila orice disidenţă.

Totuşi, potrivit analiştilor, ceva începe să se schimbe în acest tip de procedură a loviturilor. Deşi este clar că loviturile de stat au crescut ca număr şi frecvenţă în ultimii ani, trebuie să se analizeze natura guvernelor răsturnate, precum şi caracteristicile lor. “Mulţi din aşa-numiţii lideri democratici au ajuns la putere prin intermediul unor procese electorale deficiente, sau au devenit din ce în ce mai autoritari şi represivi [vezi falsele democraţii]”. Prin urmare, de multe ori loviturile de stat au fost conduse de reprezentanţi angajaţi în “epurarea politică a elitelor” şi în restaurarea “adecvată” a democraţiei pe termen determinat.

Astfel de lovituri de stat sînt de multe ori menite să se încheie cu procese electorale semi-democratice. Aşa este exemplul Nigerului, unde forţele armate au intervenit, în 2010, pentru a “reinstala” democraţia civilă, după ce preşedintele Mamadou Tandja a “manipulat” Constituţia pentru a se menţine la putere.

Un caz total diferit este cel al “dinozaurilor pucişti”, precum Teodoro Obiang în Guineea Ecuatorială (din 1979), Blaise Compaoré în Burkina Faso (1987), sau sudanezul Omar al Bashir (1989), rămaşi timp de decenii la putere, după ce au lansat “presupuse revoluţii”. Cu un lucru sînt însă de acord autorii: pentru a frîna persistenţa acestor lovituri de stat, precum şi distorsionările provocate de teama repetării acestor puciuri, este necesar să se realizeze o profundă reformă economică (mai mult decît politică) în aceste ţări.