Incompatibilitate

RADU VIDA

Ar fi culmea să le cerem politicienilor  să aibă bun simţ. Ceva în genul bancului acela cu ardeleanul care vede o girafă şi exclamă: aşa ceva nici că să ezixstă! Ei, dar dincolo de bun simţ, ar trebui să existe legi, iar legile ar trebui respectate chiar şi de politicieni. Ca să nu mai vorbesc de faptul că legile ar trebui aplicate, cu dreaptă măsură, de către magistraţi.

E destul de trist cînd într-o ţară legea şi bunul simţ nu… conlucrează. Şi e chiar dezastru, cînd legile sînt aplicate după bunul plac al unora sau altora, iar cei care ar trebui să aplice legea bîjbîie prin hăţişul neputinţei, neştiinţei sau intereselor. O asemenea mişcare browniană se petrece şi în ceea ce priveşte incompatibilitatea.
Subiectul ar trebui extins şi la alte categorii distincte de ale politicienilor, pentru simplul motiv că, în fiecare domeniu de activitate, e nevoie de muncă temeinică, concentrată pe un anume obiect de activitate. Altfel… ştiţi povestea lu’ Nenea Iancu: stîlp al soţietăţii!

Multiplele procese ale rectorilor incompatibili cu funcţiile de parlamentari şi şefi de partide a readus în discuţia opiniei publice tema incompatibilităţii unor funcţii publice. Repet: nu neruşinarea politicienilor implicaţi în acest caz miră, ci deciziile instanţelor de judecată, pierderea de timp într-o chestiune evidentă şi, mai ales, îndărătnicia cu care „oameni serioşi” privesc aceste lucruri. Doar lehamitea mai poate face ordine în această dilemă, declanşată de ANI, Comisia juridică a Senatului, tribunale şi nesimţirea celor vizaţi.

Dincolo de nume şi partide, există un adevăr: nu se poate face treabă serioasă atunci cînd eşti şef de partid, rector şi parlamentar. E mai mult decît evident! Iar  dacă am face o cît de mică concesie, atunci ar trebui să spunem imediat că una, două sau toate trei  posturile amintite au marea calitate de a… nu-şi justifica existenţa. Mai clar: dacă cineva poate sta la Parlament 5 zile pe săptămînă, înseamnă că funcţia de rector e doar simbolică. Dacă problemele de partid pot fi rezolvate „în ferestrele dintre ploi”, se cheamă că nu e nevoie de multe lucruri, printre care alegeri, sedii, şedinţe, campanii etc. Tot aşa cum, dacă funcţia de rector este realmente atît de solicitantă precît se spune, înseamnă că persoana – oricît de zmeu se dă – nu poate participa cu toate capacităţile fizice şi mentale la elaborarea legilor, întîlniri interparlamentare, comisii, comitete şi toate celelalte.

Din păcate, la sesizarea Agenţiei Naţionale de Integritate, Justiţia română a răspuns cu balanţa măsluită: ba aşa, ba invers! Comisia juridică a Parlamentului a dat verdict în funcţie de cei aflaţi la putere. ANI insistă (cu Legea învăţămîntului în mînă) că incompatibilitatea este în floare. Timp, nervi, incertitudini… Pronunţări, pe fond, recurs, apel… Circ!

Să ne înţelegem: aici nu-i vorba de al doilea job. Nici de delegarea puterii. Ci de o treabă mult prea serioasă. Şi, din acest motiv, ar trebui reglementat odată pentru totdeauna că politica trebuie făcută de politicieni. De profesie! Iar învăţămîntul laic, să fie depolitizat. Şi, mai ales, fiecare să-şi facă treaba bine, acolo unde are chemare. Altfel, vom avea un parlament plin de rectori, cîntăreţi care în timpul şedinţelor în plen se află în turnee, poeţi care, în comisii, vizitează mănăstiri şi cimitire, actori, care nu… joacă pe scena parlamentului, dar se dau senatori şi deputaţi ş.a.m.d. Iar problema ar trebui rezolvată mutatis mutandis (schimbînd ceea ce trebuie schimbat).