Imun

RADU VIDA

Din cînd în cînd, pungăşiile depăşesc limitele admise. Şi abia atunci, partidele şi organele sale, cum ar veni, ba şi opinia publică, dau p’afară.

Multe şi mărunte s-au discutat şi în cazul deputatului Boldea, parlamentarul care a şters-o chiar cînd urma să fie abţiguit. Sigur că pisica trebuia aruncată întotdeauna în curtea vecinului, aşa, să nu fie nimeni de vină! Acuzele nu-şi au rostul, din moment de omul a uşchit-o şi-i bine-sănătos, în ţări de unde şi păsările se pregătesc să migreze spre noi.

Nu ne vom erija în  judecători şi nu vom încerca să dăm dreptate nici unei tabere aflate „în conflict”. Verbal, cel puţin. Capitol la care – se ştie – stăm foarte bine şi în lăturile cărora se avîntă specialişti şi ne.

Vom încerca, însă, să mergem la „lege” sau, vorba vine, la statutul deputatului, care, după cum se poate vedea, e mai presus de noi, partide, justiţie etc. Acest statut vorbeşte de imunitatea celor care, aleşi de prostime, se lăfăie prin cele fotolii şi, în timpul liber pe care-l au – şi au, Slavă Domnului! –, se ocupă de mai mari sau mai mici nemernicii. Nu spun că toţi se organizează în grupuri infracţionale, nu ştiu dacă toţi au complici, dar, în orice caz, toţi – pe faţă, sau tacit – sînt de acord cu bariera ridicată împotriva legilor care le-ar putea afecta interesele.

Statutul, bunăoară.
Acest text, ridicat la rang de lege (supremă?), spune la art. 191 cap. IV că deputaţii sînt imuni, iar mai încolo, (art. 192) că nu pot fi traşi la răspundere pentru voturile sau pentru opiniile politice exprimate în exercitarea mandatului. Acest articol, iubiţi cititori, este paravanul-păcălici al întregii construcţii. Pentru că, între noi fie vorba, începînd de la balamucul din ’89, românii, cu toţii, şi-au obţinut dreptul la liberă exprimare. Sigur, parlamentarii nefiind… oameni, au nevoie de protecţie specială, de o umbrelă, cum spuneam, doar pentru a putea dosi alte şi alte privilegii. Bătute în cuie, mai ceva decît însăşi Constituţiunea!

Problema e că, după gargara cu dreptul la declaraţii politice, articolele se întrec în a spune că deputaţii (în cazul nostru) nu pot fi arestaţi, percheziţionaţi, atinşi cu pana sau cu privirea încruntată. La ei trebuie să te uiţi ca la icoane, serafic, pierdut în tulburări metafizice şi, în admiraţia fără de margini, să te prosternezi, să-ţi arunci în genunchi şi dramul de minte pe care-o ai. Să-i venerezi, cu alte cuvinte, şi să te crăcănezi de faptele lor măreţe: chiul, vorbă şoldită, mînăreli, legi votate cu mîna stîngă pe butonul electronic al vecinului care, nu-i aşa, lipseşte şi el, doar pentru a mai pune la cale ceva în favoarea lui sau a găştii de partid.

Nu-i vorbă că toţi sînt înveşmîntaţi în blană de lup, dar au glăscior de mieluşei neînţărcaţi. Pentru că, zic, nu se poate ca, din 2008, SRI să raporteze că ceva pute în zona lu’ Boldea- avocatu’ şi să nu ştie nimeni, să nu vrea, măcar de dragul terfelirii adversarului politic, să sape mai adînc. Acu’ că omul şi-a ales altă cărare decît arestul preventiv, percheziţia domiciliară şi, poate, puşcăria, toţi se vaită că aşa, că pe dincolo… Drept pentru care propun ca nimeni din ţara asta să nu poată fi cercetat, arestat, interogat, fără aprobare de la locul de muncă, AGA, comisia pentru şi asociaţie împotriva. Şi, neapărat, cu înştiinţarea soacrei şi acordul scris al amantei.
Că tot nu-i nimeni mai presus de lege!