La Vechiul Castel: VIAŢA SUB SEMNUL TĂCUTELOR UMBRE

 Ştearsă aproape de tot de vreme, heraldica locului cocoţată pe stînci sfidează epocile încremenite în timp. De la Cluj-Napoca, cum am părăsit şoseaua naţională, omătul căzut în seri de mare vifor îşi arată puterea albă a imenselor întinderi. Mă bucur că umbra îmi e furată de un mare vis de iarnă. Iarna lui 1324. Voievozi, prinţi, domniţe – destine doar – s-au învrednicit a urca la Cetatea din Lita (atunci cunoscută sub numele de Castrum Leta). Mai tîrziu (1761-1777), harta Iosefină a Transilvaniei, la sectio 094 consemnează: Altes Schloss, Vechiul Castel. Timpul n-a curs zadarnic. Căci generaţii de iobagi, şerbi, oameni liberi sau foarte liberi au continuat să adaste sub tăcutele umbre, dînd sens vieţii pe aceste meleaguri. Războiul curuţilor, zice, a pus capăt strălucirii de aici, unde şi-au găsit adăpost şi Iancu de Hunedoara, şi Ladislau Kan şi mai toţi supuşii lui Sigismund de Luxemburg. Drumuri între Stîncile Ciobanului, La Ţugui, la Bolovani, Sub Cetate. Caleşti. Bogaţi şi săraci, broboade, voaluri şi dantele. Săbii. Sînge. Iubiri. Ospeţe. Explozii. Ruine… Ce-aş mai plăsmui despre ce şi cum în vastele saloane… Au fugit secolii în calendar şi, încet, s-au aşternut alte şi alte tăceri. Alte şi alte provocări. Şi, din bîntuite vremi, s-a născut

Sensul permanent al omeniei

De departe, dinspre tăcutele umbre se văd satele aparţinătoare comunei Săvădisla. Aici, la Lita, inima iernii s-a deschis asemenea petalelor albe ale unui trandafir, căzute din buchetul de mireasă al munţilor şi dealurilor îngemănate. La volanul unei Dacii , Gălbănuţ a lu’ Ghebea trece pe lîngă drumul ce duce spre bătrîna casă. Şi pare că oftează:

”Nici în… Esenin nu ningea atît de frumos!”.

Trecem în pas bucolic pe lîngă biserică şi ne oprim la Părintele pr. Iuliu Gorea, cel atît de mediatizat pentru sonorizarea bisericii:

„În toamna anului 2011 am avut bucuria să primim din partea Primăriei (Săvădisla – n.n.) un anunţ, în urma căruia eram înştiinţaţi că va sponsoriza lucrările de renovare a acoperişului bisericii din Lita. Bucuria noastră a fost cu atît mai mare cu cît noi nu ne-am rugat de nimeni, dar toţi şi-au dat seama că acoperişul e foarte vechi. Şi, cu siguranţă, s-ar fi dărîmat în scurt timp. Pentru că, dedesubt, a început deja să putrezească. Singuri, noi n-am fi putut să ne apucăm de această lucrare. A venit o echipă minunată de meşteri lemnari, oameni extraordinar de serioşi. Lucrările au durat puţin iar calitatea este ireproşabilă. Cele aproximativ 100 de familii din Lita mulţumesc în special primarului pentru gîndul şi fapta cea bună”.

„Ce faceţi, dumneavoastră şi, în general, oamenii de aici?!

„Murim. Încet. Pe rînd. Media de vîrstă e în jurul vîrstei de 80 de ani. Ce are un om a face la 80 de ani?”

„Ei, or mai fi…”

„Tocmai din acest punct de vedere ne bucurăm că acţiunile de înnoire a locului nu ne ocolesc nici pe noi. S-a refăcut din temelii Căminul cultural. Parchet, încălzire, termopane… O bucurie! Pentru că avem şi noi un loc unde să ne adunăm… Vin copiii aciuaţi prin cele ţări la Fiii satului”.

„La Vălişoara sînt şi mai puţine suflete…”

„Asta nu ne poate decît întrista”.

Trec umbrele celor vii, dau bineţe şi dispar spre alte zări. Parcă îi înghite omătul alb şi traiul mai aproape de Dumnezeu. E mai alb decît albul privirilor, în aer pluteşte o linişte plină de nădejdi şi năluca ne poartă înapoi spre centrul de comună. În ăst timp, din nou Finişelul, satul cuibărit în stînga drumului printre depresiuni molcome, îşi spală chipul în apele Feneşului. Gorunii se strîng înspre pini, iar mestecenii dau măreţie zilei. Nicolae, (Gălbănuţ de care vorbeam), devenit ad-hoc şofer de lux, se uită de-a lungul uliţei. Dacă n-ar fi fost aşa atent la drum, i-aş fi zis viers din George Arion:

Ultima căruţă cu fîn

Gata e să plece oriunde,

Îmbracă tot ce ai mai frumos

Şi în dogoarea ei ne vom ascunde.

Cine mînă caii nu ştim

Şi nici el nu ştie de noi.

Vom trece hurducaţi prin sate, oraşe,

Ameţiţi de miros de trifoi. (…)

Tac, totuşi, pentru că însoţitorul meu suspină a nostalgie. Drumul şerpuieşte lin, basmul rămîne în urmă, viscolind lîngă tîmpla-i încărunţită prin cea Cetate. Şi, după cotitura Căminului cultural din Săvădisla, popas la edilul comunei. Dl. Tamas Gebe Andrei, primarul, vine într-un suflet de la Cluj, are puţin timp pentru mine, zice, e o înmormîntare unde trebuie să fie prezent, apoi treburile obştii. Dar tot îşi ia răgaz pentru

Un chiştoc de vorbă

„Am reuşit să canalizăm şi să introducem apa în 4 sate ale comunei – Stolna,Vlaha, Săvădisla şi Vălişoara. Oamenii care vor şi pot au şi gaze naturale.

„Pe unde am hălăduit, am văzut doar asfalt”

„Am asfaltat majoritatea uliţelor laterale. Aşa că din drumurile judeţene, întreţinute de alţii, noi avem drumuri comunale şi străzi, comparabile cu cele mai bune drumuri de la oraş. Există şi trotuare. În total 8,7 kilometri. Mai avem un proiect de 8 kilometri, pe care îi vom face din fonduri proprii. E mare lucru că am reuşit să atragem Bechtel-ul pentru a avea sediul aici, la noi. Am avut, din acest motiv, un buget de invidiat. Şi am reuşit mai multe decît în altă parte. Au mai rămas ceva economii, aşa că prioritatea mi se pare realizarea şi celorlalte drumuri”.

„Şi şcolile pe lîngă care am trecut arătau ca noi…”

„Sînt puse la punct toate şcolile din satele comunei, 6 la număr, sînt redate circuitului, în condiţii mai mult decît acceptabile toate căminele culturale (în afară de cel de la Hăşdate, pe care-l reconstruim din temelii). Ne-a preocupat şi dispensarul uman, şi cel veterinar… Mai rău e că nu avem medici suficienţi, să putem elimina acele cozi jenante”.

„Oamenii s-au împuţinat. Unii au plecat…”

„Din nefericire. Prin 1992 eram 5.400. Acum, la ultimul recensămînt, am ajuns 4.400. Natalitatea e tare scăzută, dar, am convingerea, după cîţiva ani, totul se va stabiliza. Mai vin şi de prin alte părţi, se construiesc şi case noi, avem şi turism de tranzit… Oamenii sînt primitori, locuri de vizitat există, restaurante şi adăpost aşijderea. Doar criza să nu-şi prea facă de cap…”.

Un alt interlocutor, dl. Ioan Ilea. Om înalt, cît munţii din zare, blînd, harnic şi muncitor. A fost şi sportiv de performanţă, şi primar al comunei, şi maistru, şi referent fond funciar. Îi e dragă munca şi pentru el şi ai lui şi pentru comunitate. Cînd îi vremea, are nişte roşii „trăznet”, dar şi pentru oameni face totul.

„Îi mare păcat că nu se lucrează terenurile astea agricole. Şi nici animale nu mai sînt. Nu-s bani! Da’… şi cu omenie se pot face multe. Că de înţeles, ne înţelegem. Unguri sau români – tot un gînd. Şi-i bine. Să vedeţi ce monografie au scos cei din Finişel! Iar în 2011 şi cei din Lita. Adrian Ţion şi Vasile Lechinţan sînt… vinovaţii”.

***

Ei bine, plecăm. Nu peste mult timp, aici va fi o fabrică de geamuri, acolo o fermă modernă de creştere a porcilor. Timpuri ce vor să vină. Sufletul ni-i stăpînit de cîntul tăcut al stejarilor, frasinilor şi teilor. Mai sus (?), în Vlaha, brazi răzleţiţi trag cu urechea la vijelia ce dă să-nceapă. Oprim la o gustare. La masa vecină – părerea unui vechi… Sucală. Coborît de pe columna celor vremi… Scriitorul şi dascălul Adrian Ţion ţese gînduri argintate de omăt. Şi croşetează vorbă dulce. Despre un drum reparat şi lăsat de izbelişte. Da’ vina o poartă cei de la Drumuri Judeţene.

Departe, dinspre Cetate (Geczy) se aud clinchete de pahare. Umbre. Sînge. Săbii. Brocarturi. Şi iarăşi umbre. Destine

Întru viitorime.

Pagină realizată de Radu VIDA