Oglinzile din spatele cortinei sau modernitatea afectivã a lui Don Quijote

Warning: Undefined array key "file" in /home/faclia/public_html/wp-includes/media.php on line 1788

Dansul.

Ceva mai aproape de starea de început a lumii. Iar dincolo de dans e inefabilul. Lunecarea aceea spre şi dinspre semeni, care ne înalţă specia.

Baletul: întotdeauna fascinant, întotdeauna cochetînd cu modernitatea afectivă, întotdeauna plauzibil. Şi dincolo de balet, sînt oamenii cu dragoste de această artă, cîţiva dintre ei arzînd pentru expresia divină a mişcării şi pozei – tumultul acela de expresivităţi ce trage cu ochiul la vitalitatea fiinţei şi starea de graţie a unui exponat din muzeele de ceară. Alternanţe. Contraste. Poveşti spuse cu arta comunicării nonverbale, ambientate cu ritmuri contradictorii, precum viaţa. Şi dacă toate aceste nu pot fi prinse într-o definiţie academică, e doar pentru că baletul înmănunchează cîte ceva din sistemul de reprezentări al poeziei, cîntului şi imprecaţiei. E, poate, cea mai complexă manipulare a celuilalt, în sensul că balerinul transpune în scenă identităţi ce nu pot fi redate nici cu penelul romancierului, nici cu cel al dramaturgului. Ce a vrut Miguel Cervantes de Saavedra cînd a scris Don Quijote de la Mancha? Nu ştim. Ştim doar că, de atunci, din secolul XIV, cînd interesul literaturii pentru folclor a devenit o obsesie a societăţii spaniole, cartea a traversat secolii din calendar şi a devenit inspiraţie pentru zeci şi zeci de generaţii din diferite arte. Ludwig Minkus a găsit tonalitatea potrivită pentru ca baletul să aibă premiera mondială, în 1869, la Balshoi Theatre din Moscova. Iar coregraful Marius Petipa l-a turnat în tiparele folosite şi astăzi…

Poate că şi în acea iarnă, drumurile de acolo să fi fost troienite, ca acum ale noastre. Şi totul să funcţioneze mai greu. Am aşteptat în sălile cu oglinzi ale Liceului de coregrafie „Ion Stroia” din Cluj să vină momentul. Mai precis, să sosească dl.Valentin Barteş, mai vechea noastră cunoştinţă de la Gala unui balet cu adînci rezonanţe în viaţa cetăţii. Acum, venea din Japonia, cu escală în Italia (unde lucrează), să pună în scenă, la Cluj-Napoca, „Don Quijote”.

Hidalgo Alonso Quijoda, Sancho Panza, Lorenzo, Basilio, Mercedes, Espado… Barcelona, lume multă, Şatra de ţigani, atmosferă feerică, Qitri… iubiri… A-ra-besque…

Munca a început, fetele mai întîi, oglinzile spun tot, sudoare, ţinuta, pas de deux… Pauză!

– Am reluat ce am început anul trecut cu Liceul de coregrafie din Clujul natal. O colaborare între Japonia, pe care l-am dezvoltat. Acum, după ce ne-am cunoscut, vin trei şcoli de balet din Ţara Soarelui Răsare. Spectacolul integral don Quijote are o sumedenie de participanţi, Vom revitaliza, cu un drum, şi baletul din Timişoara. Experienţa clujenilor va conta foarte mult. Sigur, timpul este foarte scurt, dar am pus la punct lucrurile în Japonia, acum sînt aici şi, în 30 martie avem spectacol pe scena Teatrului Naţional din Cluj-Napoca. Acolo, în Japonia, din ianuarie sînt deja mari pregătiri, doamnele Yoko Honda şi Sawako ştiind exact ce să facă pentru ca, la momentul potrivit, să se „cupleze” cu elevii de la Liceul de coregrafie din Cluj.

– E un proiect de anvergură. Cine plăteşte?

– Japonezii vin pe cont propriu (şcolile particulare de acolo au fonduri pentru asemenea deplasări la care ţin foarte mult), iar cei de aici au făcut tot posibilul pentru ca lucrurile să meargă bine. Eu vin pe cheltuială proprie, atîta doar că mi se asigură cazare (la căminul şcolii, n.n.), masă…

Oglinzi. Corpul drept! Dans gitan. Pasional! Hidalgo, luîndu-şi numele de don Quijote porneşte la drum, înarmat cu cartoane şi însoţit de scutierul său Sancho Panza. Lume. Se întîlnesc cu hangii, soldaţi, preoţi, comandanţi, prostituate, îndrăgostiţi… În Barcelona, Don Quijote, flămînd fiind, intră în cîrciuma lui Lorenzo. Arabesque! Sudoare. Muncă. Sute şi sute de repetări. Prosoape ude. Prăbuşiri. Şi, din nou, acelaşi ridicări, aceiaşi paşi, sute şi sute de paşi, calculaţi, însemnaţi, repetaţi…

Şi cînd totul se leagă, se cheamă frumuseţe, ce vine dintr-un adînc de neatins. Coregraful e mulţumit, balerinii şi balerinele la fel. Pauză.

Directorul şcolii, dl. profesor Marius Loga:

– Au fost japonezii la Gală, am fost noi în Italia (tot la invitaţia dlui Barteş, am avut succes, iar elevii, care nu peste mult timp vor fi pe cont propriu, cum se zice, îşi vor căuta companii de dans pentru a practica profesiunea pentru care s-au pregătit, elevii, zic, s-au simţit bine, importanţi chiar. Acum, Opera ne pune la dispoziţie sala, costumele, decorul. Sigur va fi un spectacol pe cinste!

– Aveţi şi alţi invitaţi?

– Pentru rolurile principale, Valentin Barteş a preconizat participarea lui Marian Turcu (Don Quijote), absolvent al şcolii noastre, acum la Timişoara, Apoi Yoko Honda (Japonia – Quitry), Alin Radu (Camacho), Alexander Mishutin, profesor de origine rusă, care activează într-o şcoală particulară din Japonia (Lorenzo).

( Intervine dl. Valentin Barteş):

– Să nu uităm elevii: Vlad Maier (Sancho, clasa a XII-a), Carmen Ungurean (Mercedes, clasa a XII-a), Mihai Constantinescu (Espado, clasa a XII-a), Aimi Miyazawa (Japonia, în rolul Dulcineea). Şi marea masă, foarte importantă în economia spectacolului: Roxana Cociş, Dane Marian, Laura Blaga, Diana Cristea. Iar zînele, toreadorii şi morenele vor fi interpretaţi de copiii ansamblului Liceului de coregrafie din Cluj şi Japonia. Şi, poate cel mai important lucru, doamnele profesoare Rodica Istrate şi Renate Crişan, mai mult decît asistentele coregraf, vor asigura, în lipsa mea, pregătirea, munca aceea obsedantă de iarăşi şi iarăşi.

… 5, 6, 7, 8. Şiiiii! Cînd adagio, cînd allegro, sute şi sute de pointe, jete, coupe jetes. Arabesque… Şi totul revine la cele 5 posturi de bază, întotdeauna subliniate de poza, aplaudată la scenă deschisă… 5, 6, 7, 8. Şiiiii! Locuri însemnate pe podea, prosopul devenit capă, ciorapi în loc de pantofi de balet… 5, 6, 7, 8.

Grupuri mari, fragmentate într-altele mai mici, ascultă muzica, se mobilizează, se încurajează… Mai e mult pînă la palatul ducelui! Poză! Strigă, de undeva din mulţime dl. Barteş. Şi, cei care, aparent, nu aveau nici o treabă cu asta, rămîn încremeniţi, el drept înfipt în solul patriei, ea fulg în zbor planat spre podeaua lustruită. „Nu atingeţi exponatele!, îmi vine brusc în minte, mai bine să trăim clipa, să ne imaginăm scena care, vedeţi dumneavoastră, pe 30 martie a.c. va fi numai a lor, a celor care, cu trudă şi har vor da viaţă Barcelonei. Destinele se conturează, clivajele dispar şi un limbaj aparte naşte viitorul spectacol. Totul se leagă, nimic nu deviază de la sensul libretului original, doar amprenta personală, personalitatea dl. Barteş, probată pe atîtea scene ale lumii, prinde viaţă. Şi… dă viaţă! Totul pentru a nu sărăci cu nimic stilistica partiturii. Pînă la urmă, dansul devine balet, iar caracterul mimetic aduce un plus punerii în scenă.

***

Rămas în urmă, drumul şcolii se închide încet, foarte încet, nămeţii dau irizaţii magnifice luminilor oraşului. Amurgea grăbit peste ape îngheţate cînd avionul ce-l ducea pe dl. Barteş înapoi, în Italia, şi-a luat zborul.

E aproape miez de noapte, pare-mi-se. Preţul tihnei. Destine, două cîte două, lasă urme în neaua proaspăt depusă, chipuri obosite, chipuri fericite… Elevii şi profesorii lor se îndreaptă spre misterele oraşului, fiecare fredonează „partea lui de vină”, unii chiar fac piruete suave, înfiorînd pustietatea burgului… Sigur, la ceasul hotărît, japonezi şi români vor fi gata, oglinzile vor rămîne mult în urma lor, iar faldurile cortinei vor marca răsuflarea sălii. Din miile de ore de repetiţie vor rămîne cele 90 de minute de vrajă, publicul, interpreţii, organizatorii şi scenaristul. Aici, la Cluj…

Poate, altădată, la Kyoto…

Pagină realizată de Radu VIDA

şi Alexandra LUCA

Foto: AnomisadiV