UE – CHINA

RADU VIDA

Într-un editorial trecut am atins problema întîlnirii la vîrf dintre China şi Uniunea Europeană. Am analizat atunci diferenţele dintre cele două entităţi şi nevoia României de a fi mai activă în ceea ce priveşte relaţia bilaterală.

Acum, însă, dacă ar fi să fiu rău, ar trebui să remarc că, deocamdată, reprezentanţii Chinei merg în SUA, dar, europenii trebuie să bată drumul Beijing-ului pentru a se sfătui cu chenezii. Poate că acest lucru nu prezintă prea mare importanţă, dar, dacă Statele Unite ale Americii sînt încă în top-ul activităţilor economico-sociale şi militare ale lumii, UE, după cum se vede,  are încă un statut incert.

De băgat în seamă, totuşi.
Dincolo de poza de grup, unde Herman van Rompuy şi Manuel Duaro Barosso îl încadrau pe premierul Wei Jiabao, întîlnirea a fost una pragmatică. Sigur, comunicatul de presă a fost unul evaziv, cu „dorinţa ambelor părţi, bla, bla, bla…”. Europenii au constatat că UE şi China „ sînt prieteni şi nu rivali”. Cu toate acestea, ei au cerut o mai mare posibilitate a firmelor europene de a se manifesta pe piaţa chinezească. Iar în comunicatul comun au zis că vor cooperare comercială, ştiinţifică, pe probleme de mediu, schimb de specialişti etc.

Delegaţia chineză a anunţat, iniţial, 5 puncte în jurul cărora trebuie negociat pentru a ajunge la un numitor comun. Iată-le: lărgirea cuantumului investiţiilor reciproce, un nou acord pentru dezvoltarea echilibrată a comerţului bilateral, cooperarea în domeniul cercetării ştiinţifice în sectorul energetic şi găsirea de soluţii  optime pentru protejarea mediului şi schimburilor de specialişti.

De dincolo de uşile capitonate, însă, au răzbătut celelalte doleanţe ale chinezilor: Europa trebuie să recunoască China ca ţară cu economie de piaţă, să transfere mai multă tehnologie de înaltă performanţă şi anularea interdicţiilor de livrare de armament către această mare putere mondială. Restul au părut doleanţe secundare, dar premierul chinez a subliniat că europenii trebuie să aprobe „la pachet” cererile chineze. Printre altele s-a arătat cu degetul spre noua taxă de poluare a avioanelor, taxă introdusă unilateral de UE. Scurt: chinezii n-au fost de acord! Trebuie negociat pe platforma ONU în domeniu şi, în orice caz, nu măsuri unilaterale! Punct.

Sigur, pentru toate acestea s-a oferit şi ceva la schimb. China deţine în prezent mai mult de 550 miliarde dolari din datoria suverană a statelor europene. Aşadar, s-a căzut de acord că e nevoie de o dezvoltare echilibrată, pentru că interdependenţa dintre cele două entităţi este aşa de mare, încît un cît de mic dezechilibru, de-o parte sau alta, afectează ambele părţi. E adevărat că societăţile chineze şi-au crescut achiziţiile de întreprinderi în Europa. Dar: „China nu are intenţia şi nici capacitatea de a cumpăra Europa”.  Aşa că europenii trebuie să-şi rezolve problema deficitelor şi, mai ales, să restructureze economiile. Nici un cuvînt despre ajutorul chinezesc pentru fondul de stabilitate. În schimb, zîmbetul oficialilor europeni a revenit cînd s-a făcut precizarea că firmele de pe Bătrînul Continent vor avea acces mai uşor în China.

În acest contex, discuţiile despre punctele fierbinţi de pe Glob, cum ar fi Iran, Coreea de Nord, Irak etc. au reprezentat partea relaxată a discuţiilor.