Suveranitatea şi cozile de topor

ILIE CĂLIAN

La 2 ianuarie a avut loc, la Budapesta, o mare demonstraţie, organizată de cei care se opun la Fidesz, organizaţia lui Orbán Viktor, Jobbik şi celelalte forţe naţionalist-revizioniste care conduc Ungaria acum, demonstraţie de protest împotriva noii constituţii a Ungariei, considerată de către UE ca nedemocratică, şi a noii legi a presei, deja condamnată de UE, OSCE şi ONU. Ei, şi ce?! – vor spune unii: treaba lor ce fac ungurii cu democraţia în ţara lor!… Numai că lucrurile nu stau chiar aşa. Titra The Guardian (citiţi în pag. 3): „Cazul Ungariei ar putea costa UE în materie de credibilitate infinit mai mult decît eşecul euro”. Şi explica: „Decizia guvernului ungar de a opta pentru (naţionalismul revizionist – n.n.) […] oferă un exemplu înfricoşător de cît de uşor este pentru un membru al UE să dispună de drepturile democratice fundamentale pentru cetăţenii săi şi de cît de fictiv a devenit angajamentul Uniunii (Europene – n.n.) faţă de idealurile originare”.

Nu voi încerca acum o paralelă între ceea ce a izbutit Orbán Viktor şi ceea ce încearcă – prin propunerile sale de modificare a Constituţiei României – să facă Traian Băsescu, care împărtăşeşte aceleaşi mentalităţi dictatoriale ca premierul ungur, faţă de care a manifestat afinităţi şi prietenie. Asta – pentru că, pînă la modificarea Constituţiei României, mai este!… În orice caz, Băsescu nu are, acum, posibilităţile pe care le-a avut anul trecut Orbán Viktor. Dar atenţionarea din The Guardian, referitoare la democraţia din UE, ne priveşte direct din punctul de vedere al sistemului politic şi electoral intern, îngenunchiat de acelaşi Traian Băsescu.

Iată două fapte de la sfîrşitul săptămînii trecute. Mai întîi: Tökés László, aşa-zisul „erou al revoluţiei române din decembrie 1989” (în realitate un înverşunat duşman al românilor), i-a adresat o scrisoare deschisă prietenului său Traian Băsescu. (Îi zic prieten, pentru că Tökés a fost singurul candidat la europarlamentarele din 2008 căruia Băsescu i-a promis public sprijinul său personal – desigur, în schimbul voturilor maghiarilor din România pentru fiica sa, Elena.) În scrisoare îi cere să modifice legea electorală (de parcă preşedintele României ar fi un dictator „legal”, care poate modifica legile cum vrea – sau chiar aşa o fi?!). Să o modifice, introducînd, zice Tökés, principiul proporţionalităţii etnice, pentru ca „pluralismul politic să fie respectat şi în cadrul comunităţii maghiare”.

Este necesar acest lucru, zice Tökés, pentru că pragul electoral de 5% din voturile exprimate generează un „deficit de democraţie” în cadrul comunităţii maghiare. Adică, pentru comunitatea maghiară din România să se stabilească un număr de parlamentari „proporţional cu datele demografice relevante ale ultimului recensămînt general al populaţiei”. Altfel spus, indiferent cîte partide politice maghiare ar exista în România şi indiferent cîţi etnici maghiari ar vota pentru ele, s-ar constitui o grofime politică sigură în Parlamentul României, cel puţin pînă la viitorul recensămînt. (Desigur, în cazul populaţiei majoritare nu s-ar aplica acest principiu.) Nu este, poate, lipsit de interes să reamintesc legătura dintre Tökés şi Orbán: europarlamentarul român Tökés este vicepreşedinte al Parlamentului UE pe locul oferit de… Ungaria.

Iată şi al doilea fapt, în perfectă concordanţă cu primul. Partidul Popular Maghiar din Transilvania şi Consiliul Naţional al Maghiarilor din Transilvania urmăresc nu doar autonomia politică, ci şi cea economică a maghiarilor din Transilvania, propunînd „Planul Miko Imre” (fost guvernator ungur al Transilvaniei în 1859 şi 1860-1861), parte a Strategiei-cadru a politicii naţionale maghiare, elaborată la recenta întîlnire a Conferinţei Permanente a Maghiarilor de Pretutindeni, de la Budapesta. Completîndu-l pe Toro T. Tibor, preşedintele interimar al PPMT, acelaşi Tökés László, preşedintele CNMT, spunea că „fără o bază economică nu se poate vorbi şi nici nu ar avea sens autonomia politică a maghiarilor din România”. Aşadar, cum am spus de multe ori, în locul unei Ungarii Mari, mai multe Ungarii mici, pînă cînd…, pînă cînd guvernele de pe Dîmboviţa se vor trezi că nu mai au nimic de a face cu Transilvania. Şi atunci, cine ştie?, poate ar fi posibilă şi o reală Ungarie Mare…

Desigur, nu s-ar fi ajuns aici dacă n-ar fi existat atîtea cozi de topor printre politicienii şi „gînditorii” români. Şi nu mă gîndesc neapărat la cochetăria lui Băsescu cu reprezentanţii naţionalismului revizionist şi hungarismului. O amintire îmi produce frisoane: în iunie 1989, un grup de „intelectuali” români din diaspora semna, la Budapesta, o declaraţie, împreună cu un grup de maghiari, prin care Transilvania era declarată „spaţiu de complementaritate” între cele două ţări – declaraţie semnată ulterior de fostul rege Mihai. Se întîmpla asta cu şase luni înainte de „revoluţia română” care-l avea ca erou pe Tökés…