La Praga, Europa este uneori încă departe

Lidové Noviny

În ultimii ani, în dezbaterile lor agitate cu cei porecliţi de obicei eurosceptici, partizanii integrării europene au reluat adeseori sloganul din 1990 al “Forumului Civic”, fondat de Václav Havel: “Întoarcerea în Europa”. Ţările Cehoslovaciei au fost smulse brutal de către comunism din civilizaţia occidentală, din care făceau parte de un mileniu. Revoluţia de Catifea a fost mai ales o întoarcere din exil, din “captivitatea babiloniană”. Şi din moment ce Europa este într-o fază de integrare, noi trebuie – şi nu forţaţi, ci cu bucurie – să luăm această cale, chiar dacă, desigur, UE nu este o entitate perfectă.

Euroscepticii au criticat fără încetare simplicitatea şi natura necondiţionată a acestei ecuaţii. Dacă apartenenţa la civilizaţie, care ar trebui să fie consolidată, nu este pusă la îndoială, aceasta nu implică în mod necesar integrarea în UE, mai ales atunci cînd cea din urmă începe să frîneze în mod nejustificat unele principii de bază ale civilizaţiei, precum piaţa liberă. Poziţia lor s-ar putea rezuma astfel: “Europa da, UE nu”. Sau într-o formulă mai moderată: “Europa da, UE altfel”.

Desigur, “euro-dezbaterea” cehă are o oarecare influenţă asupra politicii interne. În practică, însă, guvernele cehe s-au alăturat întotdeauna curentului dominant al Uniunii Europene. Trebuie adăugat că politica cehă duce lipsă şi a dus întotdeauna lipsă de personal loial şi competent capabil să folosească toate aceste manevre complicate care-ţi permit să evoluezi în încîlceala birocraţiei şi lobby-urilor de la Bruxelles. Bruxelles-ul reprezenta locul de unde urma să extragem “banii europeni” (în mod destul de ineficient) şi să alimentăm această senzaţie ameţitoare de a participa la conducerea treburilor lumii, una dintre liniile de front, deşi adeseori retorică, a politicii interne. Pînă şi preşedintele Václav Klaus, după ce a luat în batjocură preşedinţia cehă a UE, declarînd că era vorba mai ales de “un schimb de stilouri”, s-a cutremurat de fericire atunci cînd, în mai 2009, la Habarovsk, în Orientul Îndepărtat Rusesc, el i-a reprezentat pe cei Douăzeci şi Şapte la summit-ul UE-Rusia.

Fraza “I am very optimistic!”, rostită de unul dintre candidaţii cehi ne-reţinuţi pentru postul de comisar european, care a eşuat din cauza competenţelor sale lingvistice slabe, l-a făcut celebru. Acest lucru ilustrează perfect atitudinea predominantă a cehilor faţă de Occident sau de UE după noiembrie 1989: un optimism nu numai formulat, ci de asemenea înrădăcinat intelectual într-o “engleză de baltă”. Potrivit unui recent studiu sociologic, în regimul post-noiembrie 1989, ceea ce cehii apreciau cel mai mult era posibilitatea de a călători liber şi accesul la o gamă de produse mult mai variate pe piaţă. Întocmai această gamă mai largă de posibilităţi, mai ales în domeniul consumului, este ceea ce reprezintă Occidentul. Cehii nu se mai se gîndesc prea mult la valori, ei par să fi adoptat mai degrabă în mod inconştient sau instinctiv “valorile occidentale”, care pot fi identificate în comportamentele şi atitudinea lor.

Dar astăzi, această “minunată lume nouă a Occidentului” a început să se fărîmiţeze. Prinşi în vîrtejul tulburărilor actuale, cehii, euro-optimiştii cît şi euro-scepticii, nu ştiu cum să iasă la mal. Surprinzător, ambele tabere au de fapt multe lucruri în comun. În primul rînd, o anumită superficialitate. Doar cîţiva sînt capabili să dezvolte o analiză în profunzime a funcţionării instituţiilor europene. Ceilalţi se complac în consideraţii şi polemici foarte generale, în care joacă un rol important emoţia, interesele, aversiunile personale şi, nu în ultimul rînd, un dispreţ faţă de curentele istoriei pe scară mai largă.

De obicei, “eurofilii” resping criticile la adresa UE, prezentînd argumentul că UE împiedică războaiele distrugătoare între statele europene, care este în sine un gest insuficient. Cele două războaie mondiale au avut ca efect principal marginalizarea Europei pe scena politică mondială. Epoca în care puterile europene îşi construiau cu lăcomie imperiile coloniale şi-a atins apogeul cu 100 de ani în urmă. În jurul anilor 1970, puterile erau deja reduse la nucleele lor continentale originale. Iar balaurul comunist nu le-a hălpăit numai datorită SUA. UE era atunci expresia unui efort de a rupe această depresie istorică, creînd măcar, în lipsa unor puteri suficiente pentru a forma alte imperii, o formaţiune de tip paneuropean.

Dar se pare că puterea lipseşte şi pentru această formaţiune. Este o constatare înfricoşătoare. Dar nici partizanii, nici adversarii cehi (şi nu numai) ai UE nu au un “plan B”. Ei nu ştiu ce să facă. Cei dintîi rătăcesc fără speranţă. Cei din urmă, nesăbuiţi, îşi freacă mîinile, întrucît profeţia lor atîta timp huiduită s-a adeverit, deci ei resimt o profundă satisfacţie. Dar nici mulţumirea, nici mînia nu constituie un program. Şi numai acum încep să se vadă consecinţele acestei lipse de dezbateri critice asupra Occidentului, capitalismului, democraţiei şi a UE.