De ce n-am avut un Václav Havel?

ILIE CĂLIAN

A murit recent Václav Havel, probabil cel mai admirat disident “intelectual”, puşcăriaş al regimului comunist din Cehoslovacia, apoi preşedinte al acesteia, după “revoluţia de catifea”, şi preşedinte al Republicii Cehe, după “divorţul”, tot “de catifea”, de Slovacia. Dacă sănătatea i-ar fi permis, în octombrie ar fi făcut o nouă vizită în România. A transmis un mesaj în care, după ce aminteşte de împlinirea idealului de reîntoarcere a ţării la libertate, constată: “Dar, din păcate, a fost la scurt timp înlocuit cu iluzia calculului cinic, cu iluzia cîştigului rapid, cu iluzia că toate celelalte lucruri, înafara cîştigului material, sînt de fapt iluzii. În acelaşi timp, idealurile, emanate din spiritul creativ şi gîndirea critică, au devenit o povară şi un lucru de luat în rîs.” Triste cuvinte … Dar, cel puţin, vin de la un om care a încercat, cu preţul libertăţii sale, să servească idealului de libertate, fără a şti cînd va veni acesta şi fără a cere ceva – în orice caz, nu avea cum să ştie că el va deveni preşedinte de stat.

Dar noi, românii, ce am făcut în acea perioadă? Unde era acea intelectualitate care, imediat după decembrie 1989, s-a constituit într-o puzderie de “societăţi civile”, care se băteau cu pumnu-n piepturile lor democratice, stipendiate de Fundaţia Soros? Au existat cîţiva disidenţi, care au plecat în străinătate. Au existat cîţiva scriitori şi “gînditori” care au făcut ce-au putut ca să publice cîte ceva – aşa-zisa “rezistenţă prin cultură”. Cît despre mulţimea de autolăudători, care şopteau despre scrierile lor “de sertar”, după ’89 s-a văzut că în sertare nu era nimic. Departe de mine ideea de a acuza intelectualitatea română – în special scriitorii şi “gînditorii” – pentru că n-au făcut puşcărie din cauza unor scrieri pe care să le fi tipărit şi difuzat în sistem samizdat, adică în clandestinitate. Pentru asta ar fi trebuit ca, în spatele lor, să existe reţele care să-şi asume tipărirea şi difuzarea clandestine, în întrega ţară, în medii care să dorească să “citească şi să dea mai departe”, să tălmăcească altora. Şi, de bună seamă, ar fi trebuit să existe acei mulţi care să simtă nevoia reală de a citi şi cugeta la cele scrise/spuse. Aici e buba!

Havel şi alţii ca el se adresau unor naţiuni cu o medie de cultură individuală ridicată – şi, mai ales, cu tradiţia cititului, a exerciţiului intelectual, a respectului pentru gînd şi gînditor. Desigur, nu erau toţi  academicieni sau mari specialişti în filosofie. Numai că aveau o tradiţie culturală profesionistă pe care noi n-o avem, o tradiţie a spiritului societăţii moderne şi o străveche relaţie cu Ocidentul iscoditor, creator şi laborios, nu cu Orientul apatic, contemplativ, şmecher şi delăsător. Pe scurt, proporţia, în Cehoslovacia, a celor care l-au meritat pe Havel a fost cu mult mai mare decît a celor care ar fi avut nevoie de un Havel în România. Iar dacă marea masă de români n-a avut nevoie de un Havel, nu şi l-a fabricat. Cum, dacă n-au avut nevoie, de un sindicat ca Solidaritatea poloneză, nu şi l-au creat.

Totuşi, oricît l-au stimat şi iubit pe Havel, cehii şi slovacii nu i-au urmat îndemnul şi s-au separat. Şi, mai grav, “idealurile emanate din spiritul creativ şi gîndirea critică” promovate de Havel printre conaţionalii săi “au devenit o povară şi un lucru de luat în rîs”, spunea cu tristeţe Havel. De ce? De ce şi printre ai săi? Că noi, cu o revoluţie sîngeroasă, am izbutit doar să distrugem ceva – asta înţeleg. Dar ei?! Ce lipseşte din lumea pentru a cărei instaurare a luptat Havel? Că Cehia şi Slovacia sînt “înaintea” noastră în UE – asta nu i se datorează lui Havel: Cehoslovacia era “înaintea” României şi înaintea primului, şi înaintea celui de al doilea război mondial, şi în vremea comunismului. Înseamnă că amărăciunea lui Havel nu provine din necazurile actualei crize economice. Dar amărăciunea noastră? Probabil – nu probabil, ci cu siguranţă! – Havel se referea la alt sistem de valori. Unul pe care noi, românii, în masa statistică, nu l-am înţeles nici atunci, nu-l înţelegem nici azi.