Raftul cu cărţi: Vîrstele epigramei

Tîrziu a ajuns această carte la mine! A stat undeva, a poposit îndelung, că nu pare deloc obosită. Poartă în sine surîsul inteligent sau surîsul inteligenţei (vorba de la Jean Bonot vine), molipsitor atunci cînd autorul execută cu stil „figura” lui rară şi o încheie fără plasă de protecţie.
Aşadar, Epigrame 80 (Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj-Napoca, 2011) e un volum-avertisment, semnat de ION BINDEA, satiriconist clujean de nobilă spiţă, care se hotărăşte, în sfîrşit, să mărturisească unde se află, pe o scară Richter a lirismului său livrat cititorului în recipientele artizanale ale catrenului şi distihului. Volumul mai este, cum e uşor de lămurit, şi unul aniversar, 80 însemnînd ani-epigramă, ca să „foşnim” şi noi în acelaşi ton cu aniversatul.
Forţînd foarte puţin tiparul, vom observa însă că Ion Bindea îmblînzeşte evenimentul, preferă să-l sugereze elegant, lasă lucrurile să curgă şi se încrede fără limite în memoria fanilor săi, visînd la aceeaşi relaţie de curtoazie reciprocă, rar întîlnită în ultimii timpi (după dispariţia dinozaurilor!).
E voie, nu e voie, vom spune că ne bucurăm de izbînzile literare ale scriitorului Ion Bindea şi vom exclama împreună cu el: „M-am dedicat cuvîntului,) Dar în bătaia vîntului’’. Cum a mai făcut şi-n alte plachete ale sale (e constant, orice s-ar spune), Ion Bindea îşi populează opera cu capitole distincte (Epigrame, Cîntare femeii, Distihuri, Epitafuri), cu mici diferenţe tematice sau de tehnici poetice, lăsîndu-se, de fapt, pradă jocului de idei, savuroaselor poante, jocului de artificii al situaţiilor incompatibile, sau acidelor satire trimise la punct fix.
Detaşarea aparentă de ţintă e o subtilă „capcană” de atragere a cititorului („Te luptă-n viaţă cu nesaţiu,) Din serie să te cunoşti) Şi fă cumva s-ajungi în spaţiu,) C-aicea nu încapi de proşti.”), ca apoi, printr-un viraj strîns, să ajungă adesea chiar faţă în faţă cu „condamnatul” şi să-l execute fără milă („Alesul” naţiei socoate) Şi mulţi ca el aşa socot) Că e destul să dai din coate) Iar ici şi acolo cîte-un cot). Alteori se interpretează sibilinic aria dezamăgirii, cu efect picant asupra interlocutorului („Se pregăteşte-n crame vinul,) Iar alţii rînduiesc pastrama,) Eu, pur şi simplu, îmi dau seama) Că vin cei mari să-şi facă plinul”).
La Ion BINDEA există şi un filon strategic, mai adînc, greu curgător, avertizînd asupra procesului irezistibil de rinocerizare umană, brodînd cu frisoane marginile lejerei epigrame de societate. Atinse, poate, de-o tonalitate prea gravă, pe alocuri, madrigalurile îşi găsesc, pînă la urmă, locul, el fiind unul al rememorării şi al aluziei bifurcate, ajunsă trop principal („La soţie nici nu-i pasă) Ce aude şi ce spune) Şi mai rele şi mai bune;) Ştie-atît: că-i om de casă”!). Ce fel de casă? ar întreba un cîrcotaş.
În sfîrşit, distihurile ne întîmpină cu o rece îmbrăţişare, aşa cum se şi cuvine („Şi de vreme şi de vremuri) Te cruceşti şi te cutremuri.”). Sau: „Multe-au învăţat să salte) În pantofi cu tocuri nalte.”
Epitafurile încheie sus cartea, în aerul ironiei superioare, pe care, de obicei, o găsim la reverul scepticului bine temperat:
„Mă-ntreb şi eu acum a cui e vina
că-n plin spectacol s-a lăsat cortina?”
Ca întotdeauna, vinovat rămîne autorul, iar dacă va şti să-şi tragă jarul criticului pe epigrama sa, atunci vor putea purta, dincolo de epitaf, o plăcută, nesfîrşită şi înmiresmată convorbire.
Marcel Mureşeanu